Iubirea înfrânge resentimentul

“Dragostea … nu se gandeste la rau” – 1 Corinteni 13,5
  Resentimentul este iritarea de ieri, zgariata pe membranele sensibile ale memoriei noastre. Este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi. infipt in memoria noastra, tepusul care la inceput doar ne-a intepat acum continua sa mareasca rana provocata linistii noastre sufletesti.
Amintirea unor ofense minore se transforma in resentimente majore.
  Un rau o data infaptuit este un act care ramane. intr-un anumit sens, tot ce facem dainuieste permanent. Lasitatea lui Pilat exista pentru totdeauna. Tagaduirea lui Petru reverbereaza de-a lungul timpului. Pacatele noastre indragite, ca si marile noastre caderi isi au locul lor. O dovada a permanentizarii actiunilor noastre este memoria, legatura personala cu experienta trecutului. Astfel, resentimentul este amintirea trecutului nostru dureros si incarcat de manie.
   Pentru care motiv pastram trecutul in minte si-l inchidem, pastrandu-l viu acolo? De ce prelungim ranile primite, in loc de a ne aminti doar bucuria trecutului? Rememoram ranile, ca sa ne putem impartasi, iar si iar, de durerea de ieri. Pastram vie toata suferinta pentru placerea pe care am putea-o obtine prin atintirea resentimentului nostru impotriva celui care ne-a ranit.
 Resentimentul … este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi.
 Numai iubirea are puterea de a ne elibera de inclestarea memoriei napustita asupra raului de ieri, pentru ca numai dragostea este puterea care ne indreapta spre oameni fara a astepta ceva in schimb, fiind dispusa sa suporte ranirea produsa de acestia. Iubirea nu pretinde explicatii si scuze, nici nu pastreaza inventarul neplacerilor. Ea nu se complace in rememorarea ranilor primite, pentru ca unica directie a iubirii este sa ajute, sa vindece si sa caute salvarea altei persoane. Pentru acest motiv, dragostea are puterea de a birui resentimentele.
   Resentimentul ne aduce o placere groaznica. Resentimentul este dulce-amar. Daca nu l-am indragi, nu l-am pastra. Ce fel de recompensa primim din partea resentimentelor noastre? De ce pastram scorul? in primul rand, aceasta ne face sa ne simtim superiori fata de persoana catre care dirijam resentimentul. De asemeni, aici gasim scuze pentru dreptul de a pune la cale razbunari bine deghizate, incat ranirea celuilalt sa se produca fara a pierde pretiosul avantaj al prieteniei lui. Cu cat avem mai multa putere, cu atat mai periculos este acest tip de resentiment. Apoi, se intampla ca dorim sa ne amintim de ranile trecute pentru a ne rani pe noi insine. Ajungem sa rumegam greselile trecutului pentru a retrai sentimentul de durere, respins cu ajutorul memoriei. Cat de indragite sunt aceste amintiri! Le savuram cand ne culcam si nu putem dormi; cugetam la ele cand conducem masina; le privim melancolic cand auzim o predica despre iubire. Punem aceasta banda iar si iar, pentru ca obtinem placerea ciudata si distorsionata de a fi ranit din nou, asemenea cuiva care nu-si poate pazi limba ca sa nu ajunga dintele care-l doare.

in felul acesta, nu cautam doar placerea retrairii vechilor rani, ci ne bucuram de sentimentul de noblete si demnitate pe care-l are purtarea decenta care este ranita pe nedrept. Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Tot noi, in realitate, uram resentimentul, pentru ca ne face sa ne simtim mizerabili.
Ne provoaca descurajare, ne lipseste de legaturi si submineaza legatura cu cei din jur. Resentimentul nutrit impotriva cuiva, ataca relatia dintre noi si sotul, sotia, copiii sau prietenii nostri. Atitudinea noastra fata de resentimente este de iubire si ura in acelasi timp, iar constatarea finala este ca suntem neputinciosi in lupta cu resentimentele, nu putem uita pana nu ne supunem puterii iubirii care vine de la Domnul Hristos, prin Duhul Sfant.

Resentimentul este periculos pentru ca tinta lui este o persoana. Noi nu putem pastra doar contabilizarea ranilor pe care le-am incasat, ci pastram un ochi mereu atintit catre persoana care este autoarea acestora. in timp ce amintirea raului care ni s-a facut ne impinge sa ne facem dreptate prin razbunare, amintirea persoanei care ne-a ranit ne determina sa raspundem cu ostilitate fata de acea persoana, s-o excludem din grija se atentia noastra, exiland-o din viata noastra. Legatura dintre noi si acest semen si imbolnaveste de un cancer spiritual, care ramane incurabil pana ce iubirea infrange resentimentul nostru.

Resentimentul ma face si ma forteaza sa raman vrajmas al vecinului meu. Cautand sa pastreze scorul ofenselor, resentimentul hraneste nelinistea ca avem un mare handicap de recuperat si ne impinge la atac. Resentimentul pastreaza lista dusmanilor si stabileste loviturile de pedeapsa pentru fiecare, in vederea restabilirii unei egalitati morale, care sa ne reabiliteze.
 
Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.
 
Resentimentul este cu atat mai periculos, cu cat priveste semenul prin ochelarii maniei. Imaginea celui de langa noi este deformata prin exagerarea ofensei pe care ne-a provocat-o. Ne autoeliberam de orice responsabilitate fata de acea persoana prin conservarea intacta a singurei neplaceri produse. in felul acesta, resentimentul ne dezbraca de datoria de a iubi prin falsificarea realitatii. Ne constrangem memoria sa deformeze realitatea pentru a ne justifica resentimentul irational. Noi dorim ca ofensatorul sa-si aminteasca raul pe care ni l-a facut tot asa de intens ca si noi, pentru ca durerea pe care o resimte cand ne razbunam sa ne satisfaca. Resentimentul este dorinta dureroasa ca cealalta persoana sa simta durerea pe care stii ca o merita.

Batalia la care ne impinge resentimentul sa da pentru primul loc: cine este mai bun? Cine este moral superior? Avem nevoie de justificare pentru raul savarsit de noi. De fapt, noi am fost indreptatiti sa facem ceva rau, insa tot ce ni s-a facut rau este nejustificat. Iar atunci cand se iveste posibilitatea impacarii, il fortam pe celalalt sa retraiasca cu toata intensitatea evenimentele trecute. Asa procedam si in relatiile de familie. Sotia i se plange sotului ca acesta s-a purtat nepotrivit la petrecerea din seara trecuta. Imediat, el ii cere sa-si aminteasca, cuvant cu cuvant, situatia penibila in care ea l-a adus fata de prietenii lui, cu doi ani in urma. El tine minte si are resentimente. Acum ii cere si ei sa-si aminteasca. De ce? Pentru ca el vrea sa fie sigur ca ea tine corect scorul virtutilor. El nu permite ca greseala lui minora sa-l plaseze pe locul al doilea. Numai dupa ce s-a convins ca ea este constienta ca greseala lui, din seara trecuta, este mai mica decat a ei, cu doi ani in urma, este dispus sa faca pace. Ea nu poate castiga pentru ca resentimentul lui este prea puternic. De fapt, nici unul nu castiga, pentru ca saptamana va continua cu urmarirea rautacioasa a scorului.
Este resentimentul un viciu minor? Este unul dintre cele mai monstruoase cunoscute de om si ucide pe oricine i se supune.
 
Iubirea biruie resentimentul.
 
Poemul nostru ne anunta ca iubirea izgoneste demonul memorarii durerii. Cum reuseste? Numai iubirea autentica este in stare de asa ceva, numai ea ne poate face sa uitam pe cel care ne-a ranit.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul. Iubirea nu asteapta sa se clarifice toate intelegerile gresite. in lumina ei, detaliile trecutului devin neimportante; doar noul inceput conteaza.

Puterea iubirii nu ne permite sa fim istorici de nimicuri. Iubirea prefera sa inece toate nedreptatile suferite in mormantul iertarii si ne impinge spre un nou inceput. A lasa departe trecutul acum si aici – a incepe o viata de impacare – este unul dintre cele mai grele lucruri cu care sunt confruntati oamenii. Iubirea are putere sa faca asa ceva.

Iubirea lui Dumnezeu este modelul nostru. El continua sa ne iubeasca, desi noi am ingramadit in contul nostru nenumarate ofense. Iubirea lui Dumnezeu este si puterea noastra. Suntem imputerniciti de o iubire care, netinandu-le in seama pacatele lor (2 Corinteni 5,19.21), adica ale noastre, ale tuturor oamenilor, a sters trecutul prin crucea Domnului Hristos. De la cruce, Dumnezeu ne asteapta, prin credinta in El, sa incepem o noua istorie. El ne invita sa facem aceasta, incepand exact de la situatia in care ne aflam. Oricare ar fi trecutul, el poate fi sters pentru totdeauna, iar noul inceput nu-si mai aminteste de vechiul trecut; este ca si cum n-ar fi fost vreodata. Vechiul nostru eu s-a dus si acum suntem liberi de orice resentiment prin acceptarea iertarii si libertatii Evangheliei. Ne pierdem astfel gustul masochist pentru memoriile pline de nimic si competitie, deoarece nu noi suntem castigatorii, ci Hristos, si avandu-L pe El, avem si victoria Lui.
 
Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul.
 
Cu toate acestea, iubirea nu ne scuteste de noi rani. Ea nu ne desensibilizeaza. Cel care iubeste este ranit, stie cine l-a ranit. Iubirea are puterea de a privi durerea chiar in fata. Ea nu ne orbeste in fata realitatii si nu ne permite ca durerea sa ne deformeze aprecierea. insa puterea iubirii ne intareste sa iertam, inainte ca resentimentul sa-si sape sant in memoria noastra.

Persoana condusa de aceasta iubire este un slujitor al impacarii in aceasta lume. Si ne-a incredintat noua, propovaduirea acestei impacari (2 Corinteni 5,19). Din nefericire, putini sunt dispusi sa renunte la tabelele de scor. N-am sa uit niciodata ce mi-ai facut! sunt cuvintele care produc o imensa amaraciune in suflet. Tragic este ca nu doar cel ce gandeste astfel este nefericit, dar frustreaza pe multi altii de fericire, prin refuzul de a fi un instrument a impacarii.

Cel ce poate sa ierte si sa uite poate determina si pe altii sa faca la fel. Capabil sa accepte un nou inceput, el este calificat sa devina partas la insusi misiunea de impacare a Domnului Hristos. El poate ajuta pe oameni sa stearga din raportul amintirilor lor orice nedreptate care li s-a facut, conducandu-i la Mantuitorul care poate sterge raportul pacatelor lor, din cartile de amintire ale cerului.

Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos: impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. (2 Corinteni 5,20.21)