Ceva neterminat...

Cineva drag mi-a scris pe mess:

       "Am citit dimineata ce ai postat in ultimele zile si imi pare rau ca nu poti lasa trecutul in urma si inca mai suferi, ca nu dai o sansa vietii tale sa vezi partea buna a lucrurilor care ti s-au intamplat si sa privesti cu incredere spre viitor. 
       Cu totii am suferit dintr-un motiv sau altul, cu rost sau fara rost, mai mult sau mai putin. 

       Nu starui sa bati usilor inchise. Zavoarele sunt numai pentru hoti. 

       Nu continua sa scalzi in lacrimi un suflet impietrit. Vei obosi la un moment dat si... e pacat.

       Si... ca sa raman si eu la "domeniul" in care sunt acum (am facut doar o mica pauza - hA!), adica bucataresc, o sa compar ceea ce faci tu cu oala pe care am pus-o pe aragaz si astept sa dea in clocot, chiar daca chibriturile s-au terminat sau ... (asta ca sa te fac sa zambesti!) rusii nu ne mai dau gaz... Sper ca macar am reusit sa te fac sa zambesti, dar cel mai important e sa si constientizezi mesajul. 

       Mai vorbim. 

       Eu am ceva... pe foc! - HA!

       Cu prietenie, XX"



Ce pot sa spun?

       Daca spun ca nu mai sufar dar mi-a ramas obiceiul de a posta, cred ca mint sau incerc sa ma mint... atat timp cat sufletul meu rezoneaza la chestiile astea inseamna ca mai exista o rana ce sangereaza... 

       Eventual pot sa zic ca mi-a trecut si nu mai e pentru o anume persoana... e la modul general si pentru toata viata, pentru toate iubirile inselate si/sau neimpartasite? Putin mai corect... dar asta inseamna ca tot nu mi-a trecut... mai rau... inseamna ca am ajuns sa generalizez si sa sufar extragand din fiecare relatie esuata, tot ce mi-am dorit si nu am gasit...


Ma uit in jurul meu, aproape toti prietenii si colegii mei sunt casatoriti. Unii o duc mai bine,altii mai rau... si din afara se vede bine. Multi stau impreuna doar din frica sau lasitatea de a nu deveni singuri, altii au devenit mai degraba ca niste colegi care-si impart un pat, un apartament, un catel sau un copil... 

Multi nu mai pun suflet si iubesc doar ideea de a fi casatoriti si realizati in ochii celorlalti... biete suflete... ce poate face ORGOLIUL din ei si viata lor....
       De mult timp meditez la conceptul de PROSTITUTIE fizica, morala, rationala, sufleteasca... care e mai grava oare? pana la urma, ca recunoastem sau nu... toti o facem la munca, in societate, in familie... 

     Poate ca ar trebui sa schimb profilul si sa scriu despre asa ceva... sau... despre OMOR de exemplu. Si nu ma refer la cel fizic. Porunca cu "sa nu ucizi" se aplica si in ate planuri decat cel fizic. Omoram zilnic iubirea din noi sau din altii, omoram speranta, etc... dar asta merita o postare mai ampla...