Trezirea CONȘTIINȚEI înseamnă autocunoaștere şi dezvoltare personală, experiența de a fi întreg, complet și perfect; un mare potențial de inspirație. Să faci un pas în afara convingerilor, definițiilor și punctelor de vedere generale, care ne opresc să fim tot ceea ce putem fi. Sensul tău nu este despre cât de imperfect eşti, sau despre cum să te repari (asta ai încercat destul pâna acum), ci despre accesul la măreția şi lumina din tine şi despre perfecțiunea ta. Și mai ales este o poveste despre minte, şi despre suflet. TU, ce duci în spate? Despre ce este viața ta? Cum ar fi să fie despre pace, împlinire, armonie, dragoste și prosperitate? Cum ar fi să stii că esti deja întreg, complet și perfect și că nu mai trebuie să te străduiesti să te „repari” sau să te ascunzi? Trăiește o experiență grandioasă descoperindu-te pe tine însuți, cu ceea ce eşti sau vrei sa fii. Fă-ți acest dar de preț. E momentul sa-ți primești viața cu mai multă iubire, acceptare şi bucurie, cu drag Valentin.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Dr. Amo

Fremăta ceva în pădurile din el. Azi se închisese la suflet pentru a-şi balanța gândurile haotice. Incerca să se concentreze pe ce avea de făcut dar  neliniştea aceasta fără sens îl enerva blocându-i orice idee la modul fatal.
Se încrâncena și încerca să se oprească pe un teanc de idei, să le ordoneze în vreun fel, să le dea o formă care smulgă cititorului câteva emoții sau măcar un zâmbet.
Scria despre el și despre trăiri profunde adunate din greu. Subtil personajul îl întrista. Işi dăduse seama de asta  de ceva vreme dar prefera să ignore deocamdată. Cumva îl simțea ca pe un prieten vechi care îi ştia toate durerile.
Răbdător le tria și le sorta: din bucurie, din iluzii, din presimțiri rămâneau doar concluzii.
"-Prea multe emoții deține această inimă!" Îi şopti un nor gând mic.
Încercă să se centreze pe una să-i caute cuvintele și să o exprime. Se blocă şi rămase cu mâinile nemişcate şi amorțite pe masă şi cu privirea în gol. Nu-şi mai dădea seama dacă treceau secunde, minute sau ore. Îi era egal.
Aştepta.
Câteva raze de soare îi încălzeau mâinile reci şi  încă nemişcate.
Simțea iar că se sufocă, senzații ciudate ce păreau electrice îi trimiteau o unda caldă, cineva îl mângâia pe spate, simțea o linişte care se răspândea încet, plimbându-se dinspre mâna dreaptă, în sus, spre umeri şi apoi spre piept, îndreptându-se uşor spre inimă.
Îi era frig.
Era dimineață sau seara!?

Încet cerul minții se făcu luminos şi curat. Fără nori de gânduri, fără nici o umbră. Imens și usor.
"-Gândurile mi-s departe." Îşi spuse.
Se gândi să le lase să rămână acolo și să-şi lase şi cuvintele în pace.
"-Ar trebui să te îndrăgostești! Î-i spuse un gând ușor ironic.
"-Când ești îndrăgostit ești frumos!
"-Cine eşti tu?" Îl întrebă alt gând.
"-Cine eşti tu!?" Zise un alt ecou cu voce tare.

Era primavară. Probabil de aici neliniştea de îndragosteală. Poate de mai demult, din vremurile în care un copil a vrut o îmbrățişare care nu i s-a dat.

Linişte.

Au amuțit amândoi - şi el şi copilul.
  
"-Sunt cel care ar vrea să scrie povestea lui cu “până la capătul lumii și înapoi”, dar simte teamă.
Simți iar o teamă surdă, rece și fără sens. Avea senzația că se răsuceşte în aceleași cercuri, iar și iar.
-Sunt eu. Eram eu. Sunt iar eu. Şi totuşi nu mă regăsesc."

Poate vrei prea mult, poate eşti prea "mic" încă pentru o asemenea treabă...
Lumea este atât de mare, încât este posibil să nu o poți cuprinde cu mintea ta.

Simțea că este ziua când vor fi făcute alegerile corecte. Poate că într-o zi ca asta cercurile se vor transforma într-o spirala până la cerul său înalt și se va trezi îndrăgostit pentru totdeauna.

Pâna atunci, nu îi rămânea decât să spere.
"-Sunt viu şi vreau să iubesc, deschid cerul din inima mea. Să intre și să iasă cine vrea."
Zăcu aşa cu obrazul lipit de masă şi cu privirea în gol câteva ore.
Despre ce îl întreaba tainic inima şi de ce nu îi mai răspundea nimeni!?

Era timpul să doarmă.

Vine o vreme când frustrările ies la suprafață, ne strică somnul noaptea, ca la ziuă să se destrame, ușor ca un fum. Am avut vise cât pentru un continent; nu iluzii, ci vise visate, dorințe care m-au facut sa-mi dea aripi și curaj, dar parcă eram prins într-o pânză de păianjen și nu puteam să fac nimic. Nimeni nu mă încuraja, toți mă amăgeau și habar nu aveam cum să-mi încep povestea. Ma scufund în imensa mare de gânduri, și înot haotic. Sunt doar eu cu mine și mă simt ca atunci când nu mai trebuie să fac pe plac nimănui. Sunt liber. Ma întreb: când nu este nimeni în preajmă să mă privească, cine sunt!? Încerc sa patrund și mai adânc în sufletul meu. Meditez. Ești cine vrei să fii Valentin? Ce ai de gând să schimbi pentru a crea cea mai frumoasă versiune a ta şi pentru a trăi cât mai frumos? Ce as putea sa fac azi bun? Dar rău? Am mai multe gânduri frumoase sau mai multe gânduri negative? Cuvintele pe care le scriu azi vor face bine sau rău celor care le vor citi? De cele mai multe ori ne împiedicăm în rutina vieții și uităm pentru ce suntem aici. Uităm să ne mai îndreptăm ochii și gândurile spre noi, spre ceea ce vrem de fapt, spre ceea ce simțim. Uităm să îndrăznim să mai visăm și ne uitam la cei care și-au împlinit și își trăiesc visele cu admirație sau cu invidie. Crezând că au dat peste ei un noroc chior și plângandu-ne ca pe noi ne-a ocolit, când de fapt nu facem nimic să pășim spre schimbare și spre ceea ce ne-am dori să fim. Mi-am dat seama cât de mult urăște ființa umană monotonia și rutina; și paradoxal, cu toate că o detestă, cade pe nesimțite în ea și se complace. Unii se victimizează, alții luptă. Ar fi minunat să fim capabili zilnic să ne facem o astfel de autoanaliză și introspecție, sau poate nu. S-ar putea să fim chiar dezamăgiți de ceea ce descoperim în gândurile și simțămintele noastre. Tu la ce visezi atunci când nu te vede nimeni?

marți, 14 aprilie 2015

Am vrut sa arunc cu pietre, apoi m-am asezat si am plans

Stau și meditez la cel care am fost și sunt în ultimul timp. Mă privesc în oglindă și îmi conștientizez gândurile: am uitat că în fața mea stă și mă privește un copil în corp de adult, un trăitor de emoții, care înfruntă viaţa aşa cum ştie el și cum poate mai bine. E adevărat, nu cu cine ştie ce succes uneori. Mi-ar merge mai bine dacă m-aș simți sprijinit, înţeles şi acceptat cu tot bagajul meu de trăiri și de frici. Mă privesc în recele de cristal și constat cu stupoare un copil cu o cunoaştere foarte redusă a lumii în care trăieşte. Atunci când nu-mi modelez comportamentul după adulţii din jurul meu acţionez la întâmplare, prin încercare şi eroare. La modul cel mai propriu, uneori îmi dau seama că nu ştiu ce fac. Îmi dau seama că nu m-am născut cunoscător, ci ignorant. Merit pedepsit pentru asta? Nu. Ştiu ce înseamnă să trăiesc hrănind ostilitatea din interiorul meu. Ştiu ce înseamnă să conţin ura. Știu ce înseamnă să fiu mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat undeva în trecutul meu. Este ca şi cum aș avea în casă un sac mare plin de gunoaie de care refuz să mă despart, chiar dacă gunoierii trec în fiecare zi pe strada mea. Ma deranjează mirosul, stricăciunea și mizeria lui dar totuși nu mă pot sa debarasa de el. Uneori mă văd ca pe un copil confuz, rătăcit si înfricoşat. Știu asta. Am fost eu cel care a vrut sa arunce cu pietre? Da. Separat de toată această analiză, între dorința de a nu ierta care indică dorinţa de a judeca, mă întreb: cine îmi dă dreptul să judec? Cine îmi dă dreptul să arunc piatra? Și de ce trebuie să aruncăm cu pietre!? Când judec înseamnă că eu ştiu mai bine. Nu cunosc și nici nu mă preocup de trăirea sau experiența celuilalt, din interiorul său; sau mă rog, pot doar să o interpretez, și asta clar, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii mele. A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care eu îl consider dezirabil sau optim. Însă de unde ştiu că felul în care vad eu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai potrivit pentru mine. Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îmi dă dreptul să hotărăsc cum trebuie să fie celălalt? Acum știu de ce nu l-am lăsat uneori pe cel de lângă mine să fie aşa cum este. Pentru că aşa cum este, nu se suprapunea cu ce-mi doream eu să fie, iar asta mă durea și ma enerva în acelasi timp. Iluzia că viaţa celuilalt de lângă noi ne aparţine persista și nu putem sau nu vrem să renunțăm așa pur și simplu! Mi-am dat seama ca tot ce pot face este să încerc să-mi suport durerea şi să-i comunic celui de lângă mine cum mi-ar plăcea să fie. Știu ca nu am nici un drept să judec sau să încerc sa schimb lucrurile în sensul “bun” adică acela convenabil din punctul meu de vedere. Viața fiecăruia îi aparține, îmi spun apoi. Nu am nici un drept să intervin să schimb ceva. Mi-am zis: dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe, doar dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru schimbare sau fii onest și eliberează-l. În orice caz de multe ori s-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie cel de lângă tine, ci să fii chiar tu. Dacă nu eşti suficient de treaz, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta inconștient asupra celuilalt. În spatele intenției de ai judeca pe ceilalți ar putea sta propriile mele fapte din trecut, pentru care nu m-am iertat, deși nu sunt conştient de această culpabilitate pe care o târăsc după mine, apelez la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăția proiectată şi judecată formează un tot. Dacă cineva în jurul meu a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru mine de a mă descotorosi de ostilitatea pe care o conţineam, de energia negativă, care nu ştiam ce să fac cu ea. Dacă se acumulase, “destinatarul”, adică cel spre care îmi îndrept furia, nu va înţelege nimic din reacţia mea. Şi este normal. Deoarece reacţia mea exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Sunt doar trăirile mele, "nebunia" mea! Tot timpul mi se spune că am greşit undeva şi că trebuie(atenție!), trebuie să mă simt vinovat. Mereu mi se spune trebuie să mă autocorectez şi atunci hotărăsc să mă autopedepsesc. Dar cum nu mă pot pedepsi pe mine însumi, proiectez vina asupra altcuiva şi îl pedepsesc pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizez că îl condamn pe nedrept şi mă simt culpabil. Şi de aici totul se reia. Căutând pe Google, ultimul Mesia, aflu că psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător ci devine mai "pedepsitor", pentru că asta e singura lecție care i se predă și i se tot repetă! Orice copil învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege despre ce vorbesc. Și totuși: Cine este cel care a vrut să arunce cu piatra!?