Tristeţile lasă în urma noastră dâre amărui. De clipele triste nu vrem să ne aducem aminte, le alungăm în fund de suflet şi încercăm să le facem uitate, ca să putem păşi mai departe. Tânjim după bucurie, visăm să avem mereu motive să zâmbim, să plutim, să ne putem declara posesorii secretului miraculos al fericirii. Există o singură tristeţe de care ne va fi întotdeauna dor, tristeţea din dragoste. Dulce-amar, sentimentul iubirii neîmpărtăşite are un farmec pe care nu-l poate egala niciuna dintre celelalte trăiri.
În viaţa fiecăruia dintre noi există o poveste de inimă albastră. Toţi am iubit şi nu ni s-a răspuns, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi a simţit gustul de neuitat al aşteptării febrile, al speranţei disperate, al dorinţei înfrânate dureros. Să iubeşti chiar dacă ştii că fiinţa spre care îţi îndrepţi gândurile te priveşte ca pe un străin pare, dacă priveşti cu ochi lucid, o nesăbuinţă, o pierdere de vreme, un gest inutil. Şi totuşi, nu există nimic mai frumos decât o iubire curată, în care nimic nu s-a întâmplat, dar totul este încă posibil.
Când iubeşti fără a fi iubit exersezi mai intens, mai fierbinte ca oricând, speranţa. Constaţi abia mai târziu, când, în sfârşit, soarta îşi va dărui poveştile împărtăşite către care tindem cu toţii, că nimic nu egalează dulceaţa viselor şi a reveriilor de odinioară. Să arzi, să tânjeşti, să suferi mocnit, să ştii că trebuie să-ţi concentrezi toată lumina sufletului pentru a te face văzut, având puterea de a nădăjdui că totul se va sfârşi romantic şi fericit, ca în poveşti, cu o îmbrăţişare, este un exerciţiu de suflet pe care nu-ţi este dat de prea multe ori să-l repeţi. E nevoie de multă tinereţe şi de multă puritate ca să poţi îndura chinurile tandre ale iubirii neîmplinite.
Pe măsură ce anii trec, devenim tot mai grăbiţi, tot mai pragmatici, mai concreţi. Avem nevoie de dovezi de dragoste grabnice şi orice întârziere a răspunsurilor pe care le aşteptăm ne face să capitulăm fără prea multe regrete. Încet-încet, oamenii încep să-şi considere sentimentele investiţii. De pe urma lor se cuvine să aibă profit, cât mai mare, cât mai rapid. Lipsa de răspuns e considerată o ameninţare cu falimentul. Iubirile neîmpărtăşite, superbele amoruri frisonante se întâmplă rar, poate doar o dată în viaţă. Iar tristeţea lor frumoasă ne rămâne pentru totdeauna în suflet, trăire irepetabilă şi preţioasă. Nopţi lungi. Nesomn înfiorat. Dimineţi în care te trezeşti numai ca să-ţi iei de la capăt adoraţia devenită rost şi ţel. Gesturi a căror fâstâceală naivă are o splendoare adolescentină. Scrisori parfumate pe care n-ai avut niciodată curajul să le trimiţi. Senzaţia înstăpânită că tot ceea ce faci se întâmplă numai şi numai pentru că dragostea ta există. Toate definesc iubiri timide, frumoase, întristate, neîmpărtăşite. Atunci când iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, simţi că trăieşti într-o lume guvernată de legi ale sentimentelor, în care norii se adună fiindcă făptura iubită se încruntă, iar soarele răsare, în fiecare dimineaţă din pricina dragostei tale. Naiv şi caraghios, reconstruieşti lumea după alte măsuri, care însă o fac mai frumoasă.
Mai târziu, peste ani, când deja ţi-ai istovit puterea de a iubi nebuneşte, ţi se va face dor de tristeţea poveştilor trăite mai mult în vis. Şi ai să-ţi doreşti să colorezi, măcar pentru o clipă, viaţa ta tihnită, cu un gram de nenoroc în dragoste, cu o undă de suferinţă îndrăgostită. Pentru că nu exista alta mai frumoasă şi mai de neuitat decât tristeţea din dragoste, cea mai dulce tristeţe de pe lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu