Trezirea CONȘTIINȚEI înseamnă autocunoaștere şi dezvoltare personală, experiența de a fi întreg, complet și perfect; un mare potențial de inspirație. Să faci un pas în afara convingerilor, definițiilor și punctelor de vedere generale, care ne opresc să fim tot ceea ce putem fi. Sensul tău nu este despre cât de imperfect eşti, sau despre cum să te repari (asta ai încercat destul pâna acum), ci despre accesul la măreția şi lumina din tine şi despre perfecțiunea ta. Și mai ales este o poveste despre minte, şi despre suflet. TU, ce duci în spate? Despre ce este viața ta? Cum ar fi să fie despre pace, împlinire, armonie, dragoste și prosperitate? Cum ar fi să stii că esti deja întreg, complet și perfect și că nu mai trebuie să te străduiesti să te „repari” sau să te ascunzi? Trăiește o experiență grandioasă descoperindu-te pe tine însuți, cu ceea ce eşti sau vrei sa fii. Fă-ți acest dar de preț. E momentul sa-ți primești viața cu mai multă iubire, acceptare şi bucurie, cu drag Valentin.

luni, 30 septembrie 2013

Ganduri despre viata, ambitie si resemnare.

Nu te resemna cu esecurile, pentru ca in tine vei construi un zid care iti va sufoca fiecare principiu.
Inainte de a incepe sa scriu, ma gandeam sa dau doua definitii:
Ce este resemnarea? Acceptarea unui rau fara impotrivire!
Ce este caracterul? Totalitatea insusirilor psihice stabile ale omului privit ca membru al societati, cu alte cuvinte: firea. Fiecare din noi traieste intr-un microcosmos in care isi creeaza propria lume avand ca temelie principiile dupa care se ghideaza in viata.
Caramizile… zidul din microcosmosul nostru; sufletul fiecaruia cred ca este despartit de un zid: de o parte a zidului se afla dorinta pentru libera alegere, iar de cealalta parte se afla opusul. Ceea ce nu iti doresti dar esti obligat sa faci, partea din suflet care te dezamageste si care te impinge spre acelasi gand: resemnarea. Zidul dintre cele doua sentimente firesti este construit din circumstantele(imprejurarile), in care viata, mediul in care traiesti sau in care ai crescut, te-au impins intr-o anumita directie.
Fiecare caramida din zid repezinta cate o circumstanta din viata ta.
Fiecare dezamagire pe care o traiesti, fiecare vis spulberat, fiecare speranta catre un microcosmos sau o lume utopica, fiecare obstacol pe care viata ti l-a rezervat si peste care nu ai reusit sa treci, reprezinta o caramida in acest zid.
Cu cat zidul devine mai inalt si ia mai multa amploare in lumeea pe care ti-ai creat-o, cu atat sperantele devin mai slabe si se naste in noi sentimentul de resemnare.Ceea ce vreau eu sa spun este ca visurile mor in noi o data cu esecurile, cu cat sunt mai multe esecuri, cu atat speri mai putin la o lume mai buna. Sentimentul asta face parte din noi, este viu si traieste o data cu noi.
Sigura arma impotriva zidului este ambitia… ea deschide o fereastra in zid si lasa lumina sa treaca in partea intunecata de dezamagire.
Priveste oamenii pe care locul de munca si viata sociala si ambianta din care isi hranesc sufletele, i-a impins sa devina niste oameni care nu mai spera, care nu mai au principii, si care miros a incultura si a tigari ieftine. Oare meseria i-a transformat in ceea ce sunt? NU! Resemnarea…
Lupta impotriva ei, arata trupului ca in el inca mai zac sentimente, invie focul sperantei din tine, aprinde lumina din lumea ta si poate vei reusi sa depasesti fiecare esec care te impiedica sa iti urmezi principiile pe care ti-ai construit caracterul. Ambitia este singura arma impotriva resemnarii care se naste o data cu primul esec si moare o data cu noi!

Gesturi mici… neinsemnate.

   Pe un om intelept nu-l poti minti . El se lasa mintit... daca vrea.... Daca ai o relatie cu un asemenea om, ai o singura scapare: fii sincer, fi natural, fa totul firesc, nefortat.

In iubire, se accepta micile minciuni, care fac poate viata mai condimentata sau ocolesc temporar subiecte delicate…. dar atentie la “mici” si “temporar”… pentru ca firea omului face sa te obisnuiesti cu asta si sa treci repede la “mari” si“definitive”. Din comoditate, din obisnuinta (de la munca- de ex.), din lipsa comunicarii, din lipsa timpului, etc…. indiferent de motiv si justificare… nu minti fata de omul intelept, fata de copii si fata de cel care te iubeste “cu adevarat”… acestia toti au cu ei "ingerasii" care ii ajuta sa te prinda.
Ce te da de gol? Simplu…. gesturile mici…. neinsemnate… Sunt gesturi simple, care nu pot fi programate, prevazute!
Si nu uita: trecutul cu greselile lui te urmareste si te ajunge din urma. Nu vei scapa de “lectiile neinvatate” ascunzandu-te, fugind de ele, ocolindu-le... pentru ca ele te fac sa platesti acum, in prezentinvoluntar gafand cand te astepti mai putin....si prin asta compromitandu-ti viitorul...

Bilanţul Sufletului


April 24, 2013 at 1:40pm

Acum, imi contabilizeaz realizările pe anul care l-am incheiat, stau şi mă întreb dacă sufletul poate suporta noţiunea de bilanţ. Pentru că bilanţ al realizărilor concrete ştim să facem şi nemulţumiri faţă de ce nu am făcut până acum ştim cu toţii să avem. Mă întreb însă cum ar arăta un bilanţ al sufletului? Cred că unitatea de măsură ar fi clipa. Contrar obiceiului omenesc de a ne măsura viaţa în ani, cred că sufletul îşi măsoară existenţa în clipe. Pentru că ceea ce numim clipă  conţine în ea toată esenţa vieţii.

Aşadar, câte clipe am avut în acest an în care: am fost sincer cu mine însumi, am lăsat iubirea să mă cuprindă , am plâns, am râs şi mi-am permis să simt cu adevărat ce se petrece în sufletul meu , mi-am adus aminte de adevărul sufletului meu, mi-am ascultat inima, am văzut frumuseţea de dincolo de ceea ce pare urât; am văzut cu ochii inimii si m-am lăsat dus în curgerea miraculoasă a vieţii, fără intenţia de a controla viaţa; am trăit recunoştinţă sinceră; am simţit că sunt viu în întregime; am simţit că mă aflu în locul potrivit???
Nu ştiu câţi dintre noi stau pe plus la acest bilanţ şi nici nu e important. Cred că cel mai mare curaj de care putem da dovadă este simplul fapt de a ne autoadresa aceste întrebări. Şi să nu ne aşteptăm ca asta să ne facă fericiţi, însă cu siguranţă ne va face mai conştienţi. Şi unde putem găsi mai multă linişte decât în conştienţa de sine şi acceptarea deplină a ceea ce simţim şi a momentului în care ne aflăm…
Invitaţia mea este să simţim ce se întâmplă în sufletul nostru în fiecare clipă, căci aşa vom şti mai bine şi care sunt dorinţele lui…pentru următorul an sau, pur şi simplu, pentru următoarea clipă…

Manifest

Lucrurile trebuiesc făcute din timp. Mâine nu există. Nu le pot face pe toate într-un timp scurt. N-am niciodată prea mult timp. Nu voi mai fi schimbător. Voi pune punct lucrurilor pe care le iubesc cu cinci minute mai devreme decât mai târziu. Timpul meu este limitat. Nu trebuie să îl pierd trăind viaţa altcuiva. Nu voi lăsa pe alţii să îmi slăbească ambiţiile. Am curajul să îmi urmez inima şi intuiţia. Inima şi intuiţia. Puţine vorbe, multe fapte. Dacă vreau să obţin ceva, trebuie să mă bazez doar pe mine, nu pe ceilalţi. Voi duce bun sfârşit ceea ce încep. Voi lupta până la epuizare pentru ceea ce vreau. Chiar şi eu mă pot înşela. Indiferent ce susţine lumea că ştie despre mine, eu ştiu cum sunt de fapt cu adevărat. Refuză când simţi. Luptă. Învaţă din greşelile altora. Nu crede ceea ce vrei să vezi. Punctualitate. Nu există scurtături în viaţă, indiferent de vis. Timpul, concentrarea, dedicarea, determinarea, disciplina şi intuiţia contează. Rămâi conştient asupra ta. Îmi voi domina nervii. Reţine ceea ce este folositor, aruncă ce este nefolositor. Rămâi puternic.Mă voi concentra pe ceea ce vreau, apoi voi face totul în acel sens planificându-mi timp pentru recuperare şi odihnă. Voi găsi un echilibru, altfel mă voi simti vinovat când corpul şi minutea îmi vor spune că am nevoie de o pauză. Eu, cel de azi, nu mai sunt cel de ieri, şi voi fi cu totul altul – mâine. Va conta cu adevărat felul în care îmi trăiesc viaţă, cum îi fac pe ceilalţi să se simtă şi ce anume las în urmă. Creez un mai bun azi, datorită unui mai rău ieri, pentru că mă ridic cu noi puteri, un scop mai precis şi un curaj mai nebun de fiecare dată când cad. Care este cel mai rau lucru care mi se poate întâmpla daca fac asta? Nu am avut cum să controlez unde m-am născut, cât de buni sau răi să fie părinţi mei, cât de frumos sau urât să fiu, dacă să am sau nu bani. Dar nimeni nu mă poate limita în a munci pentru ceea ce vreau să fiu. Trebuie să lupt cu toată puterea pe care o am; Nu voi fi ca ceilalţi oameni. Nu mă voi lăsa controlat de frică. Nu mă voi duce în întuneric fără să fac tot ce este posibil pentru a deveni cine vreau eu să devin. Îmi voi urmări visul, inima, voi da totul, ca la finalul zilei să pot dormi liniştit. Liniştit că indiferent de succes sau eşes, am făcut totul. Mă voi răni, mă voi da cu capul de pereţi; mă voi epuiza, voi lupta din nou şi mă voi epuiza iar; dar voi simţi durere? Niciodată. Cum pot să simt durerea când nu este loc de aşa ceva. În mintea mea va fi un singur gând, libertatea. Sunt evaluat şi clasificat în funcţie de ce fac, cum arăt, ce spun şi cum o spun. Aspectul fizic implica un corp sanatos, mai putin stres si oboseala. Voi alerga de cel puţin 3 ori pe săptămână, voi face abdomene, stretching, flotări şi genoflexiuni. Voi mânca la ore potrivite, şi ceea ce trebuie; mă voi hidrata. Voi dormi cum trebuie. Aspectul intelectual implica invatarea si dezvoltarea altor activitati mintale. Să citesc mai mult, despre orice. Învăţ “If”. Trebuie să învăţ. Trebuie să îmi ating şi depăşesc potenţialul. Aspectul social implica dezvoltarea personala sau intima a relatiilor si a contribui activ in societate. Nu numai eu contez. Acţiunile mele se răsfrâng şi asupra celorlalţi, celor cărora le pasă Aspectul spiritual implica o cautare personala a sensurilor. Viitorul este o poveste. Când nu sunt sigur de un lucru, nu îl voi fac Lucrurile se schimbă, se pot schimba de la o clipă la alta.. Si vis pacem, para bellum. Am scos lucrurile personale din el. Acelea chiar şi-ar fi pierdut valoarea. Acesta este articolul care m-a inspirat. Cum? Nu există moduri specifice de a-ţi scrie propriul manifest, important este ceea ce îţi transmite. Poate chiar avea un alt nume, nu neapărat manifest. Eu l-am scris de mână şi l-am “înfipt” în 4 bolduri, pe un panou în sufragerie. Te sfătuiesc să îl scrii de mână şi nu la calculator pentru că este un mod care îi oferă o mai mare valoare. Nu pare doar ceva superficial. Dacă îl poţi scrie şi cu stiloul, ar fi foarte frumos. De ce? În timp ce scriam fiecare cuvânt, îmi aduceam aminte de toate momentele în care nu m-am comportat conform principiilor scrise. Mi-a luat vreo 2h şi 5 pagini A4 să îl scriu. Acoperă subiecte precum sentimente, familie, facultate, prieteni, idei, viitor. Poţi scrie tot ce îţi trece prin minte, dar care crezi că te-ar ajuta să nu uiţi cine eşti şi ce vrei să faci. Poţi să scrii despre cum ar trebui să te comporţi cu prietena, familia, prietenii, despre cum ar trebui să înveţi sau despre atitudinea ta faţă de oameni în general. Deşi nu a trecut foarte mult timp de la scriere, îl citesc cât de des pot, chiar zilnic. Simt că îmi este folositor pentru că îmi amintesc constant cum ar trebui să fiu. Când voi “uita cine sunt”, când voi trece prin perioade grele, când voi trece prin perioade de euforie voi ştii cum să reacţionez. Toţi avem aceste perioade, nu? Te îndemn să-ţi pui pe foaie principiile, valorile şi să le citeşti, să le urmezi clipă de clipă. Nu contează ce nume îi dai ci cât de importanţa lui. Nu eşecurile te definesc ca om, ci valorile pe care le ai.

Cea mai frumoasă tristeţe din lume

   Tristeţile lasă în urma noastră dâre amărui. De clipele triste nu vrem să ne aducem aminte, le alungăm în fund de suflet şi încercăm să le facem uitate, ca să putem păşi mai departe. Tânjim după bucurie, visăm să avem mereu motive să zâmbim, să plutim, să ne putem declara posesorii secretului miraculos al fericirii. Există o singură tristeţe de care ne va fi întotdeauna dor, tristeţea din dragoste. Dulce-amar, sentimentul iubirii neîmpărtăşite are un farmec pe care nu-l poate egala niciuna dintre celelalte trăiri.

În viaţa fiecăruia dintre noi există o poveste de inimă albastră. Toţi am iubit şi nu ni s-a răspuns, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi a simţit gustul de neuitat al aşteptării febrile, al speranţei disperate, al dorinţei înfrânate dureros. Să iubeşti chiar dacă ştii că fiinţa spre care îţi îndrepţi gândurile te priveşte ca pe un străin pare, dacă priveşti cu ochi lucid, o nesăbuinţă, o pierdere de vreme, un gest inutil. Şi totuşi, nu există nimic mai frumos decât o iubire curată, în care nimic nu s-a întâmplat, dar totul este încă posibil.
Când iubeşti fără a fi iubit exersezi mai intens, mai fierbinte ca oricând, speranţa. Constaţi abia mai târziu, când, în sfârşit, soarta îşi va dărui poveştile împărtăşite către care tindem cu toţii, că nimic nu egalează dulceaţa viselor şi a reveriilor de odinioară. Să arzi, să tânjeşti, să suferi mocnit, să ştii că trebuie să-ţi concentrezi toată lumina sufletului pentru a te face văzut, având puterea de a nădăjdui că totul se va sfârşi romantic şi fericit, ca în poveşti, cu o îmbrăţişare, este un exerciţiu de suflet pe care nu-ţi este dat de prea multe ori să-l repeţi. E nevoie de multă tinereţe şi de multă puritate ca să poţi îndura chinurile tandre ale iubirii neîmplinite.
Pe măsură ce anii trec, devenim tot mai grăbiţi, tot mai pragmatici, mai concreţi.  Avem nevoie de dovezi de dragoste grabnice şi orice întârziere a răspunsurilor pe care le aşteptăm ne face să capitulăm fără prea multe regrete. Încet-încet, oamenii încep să-şi considere sentimentele investiţii. De pe urma lor se cuvine să aibă profit, cât mai mare, cât mai rapid. Lipsa de răspuns e considerată o ameninţare cu falimentul. Iubirile neîmpărtăşite, superbele amoruri frisonante se întâmplă rar, poate doar o dată în viaţă. Iar tristeţea lor frumoasă ne rămâne pentru totdeauna în suflet, trăire irepetabilă şi preţioasă. Nopţi lungi. Nesomn înfiorat. Dimineţi în care te trezeşti numai  ca să-ţi iei de la capăt adoraţia devenită rost şi ţel. Gesturi a căror fâstâceală naivă are o splendoare adolescentină. Scrisori parfumate pe care n-ai avut niciodată curajul să le trimiţi. Senzaţia înstăpânită că tot ceea ce faci se întâmplă numai şi numai pentru că dragostea ta există. Toate definesc iubiri timide, frumoase, întristate, neîmpărtăşite. Atunci când iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, simţi că trăieşti într-o lume guvernată de legi ale sentimentelor, în care norii se adună fiindcă făptura iubită se încruntă, iar soarele răsare, în fiecare dimineaţă din pricina dragostei tale. Naiv şi caraghios, reconstruieşti lumea după alte măsuri, care însă o fac mai frumoasă.

Mai târziu, peste ani, când deja ţi-ai istovit puterea de a iubi nebuneşte, ţi se va face dor de tristeţea poveştilor trăite mai mult în vis. Şi ai să-ţi doreşti să colorezi, măcar pentru o clipă, viaţa ta tihnită, cu un gram de nenoroc în dragoste, cu o undă de suferinţă îndrăgostită. Pentru că nu exista alta mai frumoasă şi mai de neuitat decât tristeţea din dragoste, cea mai dulce tristeţe de pe lume.

Fericitea, iubirea si tristetea

A fost odata ca niciodata o insula pe care traiau toate sentimentele: fericirea, tristetea, stiinta si multe altele, incluzand iubirea. Intr-o zi toate sentimentele au fost anuntate ca insula se va scufunda pe fundul oceanului. Asa ca sentimentele si-au pregatit barcile de plecare. Iubirea a fost singura care a ramas. Ea a vrut sa pastreze paradisul insulei pana in ultimul moment. Cand insula s-a scufundat aproape toata, Iubirea a decis ca e timpul sa plece. A inceput sa caute pe cineva caruia sa ii ceara ajutor. Tocmai atunci s-a intamplat ca Bogatia trecea pe acolo intr-o barca mare. Iubirea a intrebat: Bogatie, pot veni cu tine pe barca ta? Bogatia a raspuns: Imi pare rau dar este mult aur si argint pe barca mea si nu mai este loc si pentru tine. Atunci Iubirea s-a decis sa intrebe pe Vanitate. Ea a strigat: Vanitate, te rog ajuta-ma. Nu pot sa te ajut, esti uda toata si mi-ai strica frumoasa barca.- spuse Vanitatea. Apoi Iubirea o vazu pe Tristete. Iubirea zise: Tristete, lasa-ma te rog sa merg cu tine. Tristetea a raspuns: Iubire, imi pare rau dar acum simt nevoia sa fiu singura. Apoi Iubirea a vazut pe Fericire. Iubirea a strigat tare: Fericire, ia-ma cu tine te rog. Dar Fericirea se bucura prea tare ca sa mai auda pe Iubire strigand. Atunci Iubirea a inceput sa planga. Tocmai atunci auzi o voce spunand: Vino Iubire, am sa te iau cu mine in barca. Era un batran. Iubirea s-a simtit asa de binecuvantata si s-a bucurat asa de tare incat a uitat sa intrebe pe batran numele. Cand a sosit la mal batranul si-a urmat drumul. Iubirea a realizat cat de mult ii datoreaza acestuia. Atunci a intrebat pe Stiinta si aceasta i-a raspuns: A fost Timpul - ii spuse aceasta. Dar de ce m-a ajutat Timpul cand nimeni altcineva nu m-a ajutat? - a intrebat Iubirea. Stiinta a zambit si cu adanca intelepciune si sinceritate a raspuns: Pentru ca doar Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata e Iubirea.

Cu gandul la tine...

  Azi de dimineata m-am trezit cu tine in gand! De fapt cred ca te-am visat... si m-am trezit brusc. Pana si inconstientul meu a ajuns sa te respinga! Dar gandul a prins radacini... si a persistat toata dimineata. Stii... mi s-a mai intamplat sa te caut de cateva ori prin pat, m-am mai trezit pe la trei-patru dimineata cum eram obisnuit inainte, sa deschid putin ochii si sa ma uit dupa tine prin pat, apoi dupa ce te gaseam, te trageam la pieptul meu, sau te inveleam! Totdeauna erai nervoasa dimineata, ca te dezveleam pe timpul noptii, iar tu o mana de om nu puteai sa tragi patura de sub mine sa te invelesti, asa ca ma trezeai!
  Dar ma trezeai frumos... mi-era indeajuns sa deschid ochii si sa te privesc o secunda... ma linisteam!  Aveam un sens... aveam un scop... aveam ceva... te aveam pe tine! Da... cred ca de fapt asta era mai degraba. Imi aduc aminte ca la cateva zile dupa ce ne-am despartit, cand intr-adevar m-a lovit realitatea in fata... eram speriat! Au fost zile pana a veni Gabi si m-a luat la el, cand dormeam jos... pentru ca in pat nu puteam! Aveam parfumul tau peste tot. 
  Imi reveneau in minte flash-uri cu amintiri... cu momentele cand faceam dragoste cu tine, zilele cand ma trezeam dimineata si te gaseam in bucatarie cu cafeaua facuta... si somnoroasa! Stii ca erai singura persoana, pe care o suportam dimineata!? Ma stiai cat de ciudat sunt atunci cand ma trezeam si totusi tu imi induceai o stare de bine...
  Eram azi in fata oglinzii in baie, si ma pregateam sa ma barbieresc, si mi-am adus brusc aminte de duminica aia in care am preferat sa nu mai iesim nicaeri, sa stam decat noi doi cu 3 boluri mari de floricele, si multe filme.
  Ma trezisem de dimineata, tu erai in dus. Am mancat putin, apoi am venit la baie sa ma barbieresc. M-ai stropit cu dusul, si ma rugai sa intru si eu in cada... dar mi-era lene, ai facut tu fata aia de suparata, care imi placea mie la nebunie cand o faceai ca sa ma tachinezi. Stiai ce efect aveai asupra mea!??? Dupa ce ai terminat te-ai uitat in ochii mei si mi-ai spus ”esti un barbat minunat, si am avut dreptate azi dimineata!!” ”adica...la ce te referi”; ”ca tu esti barbatul langa care vreau sa ma trezesc in fiecare zi... te iubesc”
  Cred ca o sa ma barbieresc intr-o alta zi....

Ceva neterminat...

Cineva drag mi-a scris pe mess:


       "Am citit dimineata ce ai postat in ultimele zile si imi pare rau ca nu poti lasa trecutul in urma si inca mai suferi, ca nu dai o sansa vietii tale sa vezi partea buna a lucrurilor care ti s-au intamplat si sa privesti cu incredere spre viitor. 
       Cu totii am suferit dintr-un motiv sau altul, cu rost sau fara rost, mai mult sau mai putin. 

       Nu starui sa bati usilor inchise. Zavoarele sunt numai pentru hoti. 

       Nu continua sa scalzi in lacrimi un suflet impietrit. Vei obosi la un moment dat si... e pacat.

       Si... ca sa raman si eu la "domeniul" in care sunt acum (am facut doar o mica pauza - hA!), adica bucataresc, o sa compar ceea ce faci tu cu oala pe care am pus-o pe aragaz si astept sa dea in clocot, chiar daca chibriturile s-au terminat sau ... (asta ca sa te fac sa zambesti!) rusii nu ne mai dau gaz... Sper ca macar am reusit sa te fac sa zambesti, dar cel mai important e sa si constientizezi mesajul. 

       Mai vorbim. 

       Eu am ceva... pe foc! - HA!

       Cu prietenie, XX"



Ce pot sa spun?

       Daca spun ca nu mai sufar dar mi-a ramas obiceiul de a posta, cred ca mint sau incerc sa ma mint... atat timp cat sufletul meu rezoneaza la chestiile astea inseamna ca mai exista o rana ce sangereaza... 

       Eventual pot sa zic ca mi-a trecut si nu mai e pentru o anume persoana... e la modul general si pentru toata viata, pentru toate iubirile inselate si/sau neimpartasite? Putin mai corect... dar asta inseamna ca tot nu mi-a trecut... mai rau... inseamna ca am ajuns sa generalizez si sa sufar extragand din fiecare relatie esuata, tot ce mi-am dorit si nu am gasit...


Ma uit in jurul meu, aproape toti prietenii si colegii mei sunt casatoriti. Unii o duc mai bine,altii mai rau... si din afara se vede bine. Multi stau impreuna doar din frica sau lasitatea de a nu deveni singuri, altii au devenit mai degraba ca niste colegi care-si impart un pat, un apartament, un catel sau un copil... 

Multi nu mai pun suflet si iubesc doar ideea de a fi casatoriti si realizati in ochii celorlalti... biete suflete... ce poate face ORGOLIUL din ei si viata lor....
       De mult timp meditez la conceptul de PROSTITUTIE fizica, morala, rationala, sufleteasca... care e mai grava oare? pana la urma, ca recunoastem sau nu... toti o facem la munca, in societate, in familie... 

     Poate ca ar trebui sa schimb profilul si sa scriu despre asa ceva... sau... despre OMOR de exemplu. Si nu ma refer la cel fizic. Porunca cu "sa nu ucizi" se aplica si in ate planuri decat cel fizic. Omoram zilnic iubirea din noi sau din altii, omoram speranta, etc... dar asta merita o postare mai ampla...

Esti prea oarba...

Cand ai fost lovit atat de tare, ai tendinta de a-ti cauta farame de ceva de care sa te agati. Singurele bucati care sa-ti poata fi de ajutor sunt momentele in care-ai fost fericit. Iti zgarii prin suflet cu unghiile cum zgaraie un ingropat de viu pamantul afanat care-i soarbe viata. Si chiar daca raman doar zdrente, tu esti gata sa-l cosi pentru a mia oara la loc, pretinzand mai apoi ca e exact ca inainte. Ce-ti mai place sa te minti!




             N-are timpul rabdare sa cauti tu prin sufletul meu. Asa ca destrami totul de fiecare data mai repede, de fiecare data cu mai multa iscusinta. Devii din ce in ce mai priceputa. A fost ceva ce te-a facut fericita. Numai ca n-ai observat si nu te-ai bucurat prea mult. Pacat... era chiar frumos...

            Noi am fost fericiti, o data, de mult. Tu nu iti mai amintesti, in schimb eu ma hranesc cu momentele alea. Si-n vis am fost fericit, poate mai fericit decat in realitate, asta imi e sprijin pentru atunci cand sunt la pamant, fara aparare. Pana la urma toate astea-mi fac un scut pana cand ma trezesc din… agonie. 

            Si devin din ce in ce mai priceput la sfasiat propriu-mi suflet din dorinta disperata de a ma salva de tine. Si mi-e asa frica de urmatoarea cazatura incat aproape ca nici nu mai vreau sa ma ridic. Pentru ce? Oricum tot acolo o sa ajung. Imi sunt dator mie. Trebuie sa-mi demonstrez ca pot sa ma ridic si de data asta. Si nu sunt convins ca data viitoare o sa fiu din nou capabil sa-mi reconstruiesc sufletul.

           Se zice ca unii oameni vin si pleaca repede din viata noastra, altii stau o vreme, punandu-si amprenta pe inima noastra. Dupa plecarea lor, nu vom mai fi niciodata aceiasi. Nici eu nu voi mai fi acelasi.Ti-ai lasat amprenta pe sufletul meu, precum fierul incins pe carnea frageda. Te iubesc, desi esti prea oarba sa o vezi.

Inchizand cicluri

Intotdeauna este bine de ştiut cand anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine in ea dincolo de timpul rezonabil, iţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află in afara ei. Inchide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi inchide şi să laşi in urmă momente ale vieţii, momentele care se incheie.
Ţi-ai terminat munca?
Ţi s-a incheiat o relaţie?
Nu mai locuieşti in acea casă?
Trebuie să pleci intr-o călătorie?
Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundandu-te in a revedea caseta şi a incerca să inţelegi cum şi pentru ce motiv se intamplară cutare şi cutare lucruri.
Dar te vei consuma degeaba şi la nesfarşit, căci in viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne indreptăm inevitabil către a inchide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge inainte.
Nu ne putem afla in prezent, ducand dorul trecutului. Nici măcar intrebandu-ne de ce. Ceea ce s-a intamplat, s-a intamplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi intarziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.
Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă!
De aceea, cateodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hartiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte.
Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avanta. In viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile insemnate, aşa că ai de invăţat cum să pierzi şi cum să caştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul.
Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni inapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu incăpăţanare a filmului tău personal iţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va invenina şi amăra.
Viaţa nu se află decat inainte, niciodată inapoi. Dacă treci prin viaţă lăsand uşi deschise pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet?
Posibilităţi de a te intoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele?
Dacă le poţi infrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, inchide capitolele! Spune-ţi ţie insuţi că nu le mai vrei inapoi. Dar nu din mandrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea incăpere, din acea casă, din acel birou, din acea meserie.
Tu insuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te intorci. Inchide uşa, dă pagina, inchide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te intorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămane imobil sau static in viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte in viaţa ta.
Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nicio persoană, niciun loc, nicio muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cand ai venit pe lume, ai venit singur.
Este, aşadar, obişnuit să trăieşti cu tine insuţi, şi este o indatorire personală să inveţi să trăieşti singur, fără acea apropiere umană sau fizică, de care iţi vine atat de greu să te desparţi astăzi.
A se desprinde este un proces de invăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, inchide, incheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.
Sunt multe cuvinte care inseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi inainte in linişte.
Asta e viata!

Ati vazut vreodata un suflet?

    Ati vazut vreodata un suflet? Nu? Puteti sa il vedeti pe al meu. Sau nu... Pentru ca poate fi molipsitor. Se ia dezolarea, singuratatea, lipsa rasaritului de soare... Nu mai am loc in suflet in care, la cea mai mica atingere sa nu doara. Cui ii foloseste? Cand am intalnit-o, mi s-a parut ca tot ce se intamplase pana acum, a existat doar pentru ca intr-o zi sa apara ea, sa-mi rascoleasca viata, sa aduca-n mine suferinta si dragostea neimpartasita. Mainile mele sunt indragostite, gura mea iubeste. Stiu ca sunt diferit de toti ceilalti, fiindca asa am fost de cand m-am nascut. Simt ca sunt diferit, fiindca gandesc si actionez diferit fata de cei din jur. Uneori insa nu stiu daca o fac inspre bine, sau inspre mai rau; asta ma sperie. Eu incerc sa fiu bun, sa ajut pe oricine, am incredere in oameni, desi... Dumnezeu stie cate lovituri am primit de la ei, incercand din rasputeri sa-mi elimin gelozia si egoismul si... invat sa il iubesc pe Dumnezeu... Citeam ceva ce nu am putut intelege, nu le voi uita cat traiesc: "Un om in viata trebuie sa treaca prin trei etape: apa, foc si pamant!" Acum cred ca e prea tarziu pentru a mai repara ceva, fiindca in adancul sufletului meu, nici macar mie nu-mi mai pasa. Vreau sa sper, vreau atat de mult, dar tot ce se numea optimism in inima mea pare ca s-a topit in durere. Sau poate ca mai este inca acolo? Cat de mult mi-as dori intr-o zi sa pot rade cu adevarat. Poate ca nici nu am facut-o vreodata, dar stiu ca am nevoie de asta. Zi de zi pierd cate putin din dragostea pe care o am fata de ea, fata de lume , fata de viata. Am inceput sa-mi dau seama ca mi-am pierdut increderea in viata. Ce sa fac? Sa plang? Nu. Nu cred ca are rost, mai ales cand ma gandesc ce spunea Iorga: "Pentru fiecare om e un drum catre fericire: acela pe care e chemat sa mearga. Cei mai multi nu-l gasesc niciodata. Cei cuminti incearca pana la moarte. Cei mai prosti se tarasc la pamant si plang ca sunt nenorociti." Prietenia adevarata, iubirea adevarata nu (mai) exista. Nimic din ce era uman in om nu mai exista. Totul a fost distrus treptat. De ce sa iubim cand nu suntem iubiti? De ce pe lume numai unii-s fericiti? De ce unii plang si altii dorm? Jumatate din oameni iubesc, jumatate din oameni urasc, si unde este locul meu intre aceste jumatati atat de bine potrivite?

De ce mint oamenii?

Oamenii mint. Mult, des, pe faţă, neruşinat, cu nonşalanţă. Oamenii mint că iubesc sau că urăsc, mint că totul e perfect sau că nimic nu e bine, mint că sunt capabili sau că sunt nişte eşecuri, mint în toate privinţele. Şi cum ar fi dacă într-o zi nu am mai minţi? N-ar mai fi pasiune, n-ar mai fi suferinţă, totul s-ar reduce la o grămadă de inşiruiri logice, deducţii - raţionamente - judecăţi, argumente, aproximări si probabilizări, poate ar fi prea static totul? Ţipete, tristeţe, extaz, veselie, anxietate, teamă, poate n-ar mai fi chiar aşa cum le ştim.

Resentimentul, rană veche!

Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă tot ce e mai bun din tine. Atunci când cineva ne răneşte enorm, când suntem dezamăgiţi, ne simţim nedreptăţiţi sau eliminaţi din viaţa cuiva, acele sentimente care ne-au doborât revin la noi dar de fiecare dată cu o intensitate şi mai mare.
Deşi poate nu ai realizat, când eşti plin de resentimente pur şi simplu nici nu mai poţi avea relaţii normale cu cei din jur. Nu mai poţi lega prietenii şi pur şi simplu nu mai poţi face lucrurile pe care altă dată le făceai. Asta pentru că e ca şi o boală. Începe să te mănânce dinlăuntru, până dă pe dinafară. Şi când dă pe dinafară, umplii de sentimente negative şi pe cei de lângă tine. Şi nimeni nu vrea să stea lângă cineva posac şi care se plânge tot timpul. Nimeni nu vrea să stea lângă cineva care urzeşte planuri de răzbunare. E greu prin ce ai trecut, e greu pentru că nu-ţi imaginezi de ce tocmai tu. Te gândeşti că nu vei putea ierta persoana respectivă până când nu te vei vedea răzbunată. Dar doar ţie îţi faci rău dacă păstrezi în tine toată acea amărăciune. De ce să retrăieşti acel moment, din nou şi din nou? E greu să laşi în urmă toate cicatricile care ţi-au fost cauzate, dar nu e imposibil. Şi alţi oameni au reuşit. Şi eu am reuşit. Poţi şi tu.
De ce să fii plin de resentimente, când ai putea să fii plin de iubire, ESTI iubire!
Iubirea înfrânge resentimentul.
“Dragostea … nu se gandeste la rau” – 1 Corinteni 13,5
  Un rau o data infaptuit este un act care ramane. intr-un anumit sens.  
Resentimentul este iritarea de ieri, zgariata pe membranele sensibile ale memoriei noastre. Este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi. infipt in memoria noastra, tepusul care la inceput doar ne-a intepat acum continua sa mareasca rana provocata linistii noastre sufletesti.
Amintirea unor ofense minore se transforma in resentimente majore.

Iubirea înfrânge resentimentul

“Dragostea … nu se gandeste la rau” – 1 Corinteni 13,5
  Resentimentul este iritarea de ieri, zgariata pe membranele sensibile ale memoriei noastre. Este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi. infipt in memoria noastra, tepusul care la inceput doar ne-a intepat acum continua sa mareasca rana provocata linistii noastre sufletesti.
Amintirea unor ofense minore se transforma in resentimente majore.
  Un rau o data infaptuit este un act care ramane. intr-un anumit sens, tot ce facem dainuieste permanent. Lasitatea lui Pilat exista pentru totdeauna. Tagaduirea lui Petru reverbereaza de-a lungul timpului. Pacatele noastre indragite, ca si marile noastre caderi isi au locul lor. O dovada a permanentizarii actiunilor noastre este memoria, legatura personala cu experienta trecutului. Astfel, resentimentul este amintirea trecutului nostru dureros si incarcat de manie.
   Pentru care motiv pastram trecutul in minte si-l inchidem, pastrandu-l viu acolo? De ce prelungim ranile primite, in loc de a ne aminti doar bucuria trecutului? Rememoram ranile, ca sa ne putem impartasi, iar si iar, de durerea de ieri. Pastram vie toata suferinta pentru placerea pe care am putea-o obtine prin atintirea resentimentului nostru impotriva celui care ne-a ranit.
 Resentimentul … este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi.
 Numai iubirea are puterea de a ne elibera de inclestarea memoriei napustita asupra raului de ieri, pentru ca numai dragostea este puterea care ne indreapta spre oameni fara a astepta ceva in schimb, fiind dispusa sa suporte ranirea produsa de acestia. Iubirea nu pretinde explicatii si scuze, nici nu pastreaza inventarul neplacerilor. Ea nu se complace in rememorarea ranilor primite, pentru ca unica directie a iubirii este sa ajute, sa vindece si sa caute salvarea altei persoane. Pentru acest motiv, dragostea are puterea de a birui resentimentele.
   Resentimentul ne aduce o placere groaznica. Resentimentul este dulce-amar. Daca nu l-am indragi, nu l-am pastra. Ce fel de recompensa primim din partea resentimentelor noastre? De ce pastram scorul? in primul rand, aceasta ne face sa ne simtim superiori fata de persoana catre care dirijam resentimentul. De asemeni, aici gasim scuze pentru dreptul de a pune la cale razbunari bine deghizate, incat ranirea celuilalt sa se produca fara a pierde pretiosul avantaj al prieteniei lui. Cu cat avem mai multa putere, cu atat mai periculos este acest tip de resentiment. Apoi, se intampla ca dorim sa ne amintim de ranile trecute pentru a ne rani pe noi insine. Ajungem sa rumegam greselile trecutului pentru a retrai sentimentul de durere, respins cu ajutorul memoriei. Cat de indragite sunt aceste amintiri! Le savuram cand ne culcam si nu putem dormi; cugetam la ele cand conducem masina; le privim melancolic cand auzim o predica despre iubire. Punem aceasta banda iar si iar, pentru ca obtinem placerea ciudata si distorsionata de a fi ranit din nou, asemenea cuiva care nu-si poate pazi limba ca sa nu ajunga dintele care-l doare.

in felul acesta, nu cautam doar placerea retrairii vechilor rani, ci ne bucuram de sentimentul de noblete si demnitate pe care-l are purtarea decenta care este ranita pe nedrept. Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Tot noi, in realitate, uram resentimentul, pentru ca ne face sa ne simtim mizerabili.
Ne provoaca descurajare, ne lipseste de legaturi si submineaza legatura cu cei din jur. Resentimentul nutrit impotriva cuiva, ataca relatia dintre noi si sotul, sotia, copiii sau prietenii nostri. Atitudinea noastra fata de resentimente este de iubire si ura in acelasi timp, iar constatarea finala este ca suntem neputinciosi in lupta cu resentimentele, nu putem uita pana nu ne supunem puterii iubirii care vine de la Domnul Hristos, prin Duhul Sfant.

Resentimentul este periculos pentru ca tinta lui este o persoana. Noi nu putem pastra doar contabilizarea ranilor pe care le-am incasat, ci pastram un ochi mereu atintit catre persoana care este autoarea acestora. in timp ce amintirea raului care ni s-a facut ne impinge sa ne facem dreptate prin razbunare, amintirea persoanei care ne-a ranit ne determina sa raspundem cu ostilitate fata de acea persoana, s-o excludem din grija se atentia noastra, exiland-o din viata noastra. Legatura dintre noi si acest semen si imbolnaveste de un cancer spiritual, care ramane incurabil pana ce iubirea infrange resentimentul nostru.

Resentimentul ma face si ma forteaza sa raman vrajmas al vecinului meu. Cautand sa pastreze scorul ofenselor, resentimentul hraneste nelinistea ca avem un mare handicap de recuperat si ne impinge la atac. Resentimentul pastreaza lista dusmanilor si stabileste loviturile de pedeapsa pentru fiecare, in vederea restabilirii unei egalitati morale, care sa ne reabiliteze.
 
Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.
 
Resentimentul este cu atat mai periculos, cu cat priveste semenul prin ochelarii maniei. Imaginea celui de langa noi este deformata prin exagerarea ofensei pe care ne-a provocat-o. Ne autoeliberam de orice responsabilitate fata de acea persoana prin conservarea intacta a singurei neplaceri produse. in felul acesta, resentimentul ne dezbraca de datoria de a iubi prin falsificarea realitatii. Ne constrangem memoria sa deformeze realitatea pentru a ne justifica resentimentul irational. Noi dorim ca ofensatorul sa-si aminteasca raul pe care ni l-a facut tot asa de intens ca si noi, pentru ca durerea pe care o resimte cand ne razbunam sa ne satisfaca. Resentimentul este dorinta dureroasa ca cealalta persoana sa simta durerea pe care stii ca o merita.

Batalia la care ne impinge resentimentul sa da pentru primul loc: cine este mai bun? Cine este moral superior? Avem nevoie de justificare pentru raul savarsit de noi. De fapt, noi am fost indreptatiti sa facem ceva rau, insa tot ce ni s-a facut rau este nejustificat. Iar atunci cand se iveste posibilitatea impacarii, il fortam pe celalalt sa retraiasca cu toata intensitatea evenimentele trecute. Asa procedam si in relatiile de familie. Sotia i se plange sotului ca acesta s-a purtat nepotrivit la petrecerea din seara trecuta. Imediat, el ii cere sa-si aminteasca, cuvant cu cuvant, situatia penibila in care ea l-a adus fata de prietenii lui, cu doi ani in urma. El tine minte si are resentimente. Acum ii cere si ei sa-si aminteasca. De ce? Pentru ca el vrea sa fie sigur ca ea tine corect scorul virtutilor. El nu permite ca greseala lui minora sa-l plaseze pe locul al doilea. Numai dupa ce s-a convins ca ea este constienta ca greseala lui, din seara trecuta, este mai mica decat a ei, cu doi ani in urma, este dispus sa faca pace. Ea nu poate castiga pentru ca resentimentul lui este prea puternic. De fapt, nici unul nu castiga, pentru ca saptamana va continua cu urmarirea rautacioasa a scorului.
Este resentimentul un viciu minor? Este unul dintre cele mai monstruoase cunoscute de om si ucide pe oricine i se supune.
 
Iubirea biruie resentimentul.

 
Poemul nostru ne anunta ca iubirea izgoneste demonul memorarii durerii. Cum reuseste? Numai iubirea autentica este in stare de asa ceva, numai ea ne poate face sa uitam pe cel care ne-a ranit.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul. Iubirea nu asteapta sa se clarifice toate intelegerile gresite. in lumina ei, detaliile trecutului devin neimportante; doar noul inceput conteaza.

Puterea iubirii nu ne permite sa fim istorici de nimicuri. Iubirea prefera sa inece toate nedreptatile suferite in mormantul iertarii si ne impinge spre un nou inceput. A lasa departe trecutul acum si aici – a incepe o viata de impacare – este unul dintre cele mai grele lucruri cu care sunt confruntati oamenii. Iubirea are putere sa faca asa ceva.

Iubirea lui Dumnezeu este modelul nostru. El continua sa ne iubeasca, desi noi am ingramadit in contul nostru nenumarate ofense. Iubirea lui Dumnezeu este si puterea noastra. Suntem imputerniciti de o iubire care, netinandu-le in seama pacatele lor (2 Corinteni 5,19.21), adica ale noastre, ale tuturor oamenilor, a sters trecutul prin crucea Domnului Hristos. De la cruce, Dumnezeu ne asteapta, prin credinta in El, sa incepem o noua istorie. El ne invita sa facem aceasta, incepand exact de la situatia in care ne aflam. Oricare ar fi trecutul, el poate fi sters pentru totdeauna, iar noul inceput nu-si mai aminteste de vechiul trecut; este ca si cum n-ar fi fost vreodata. Vechiul nostru eu s-a dus si acum suntem liberi de orice resentiment prin acceptarea iertarii si libertatii Evangheliei. Ne pierdem astfel gustul masochist pentru memoriile pline de nimic si competitie, deoarece nu noi suntem castigatorii, ci Hristos, si avandu-L pe El, avem si victoria Lui.
 
Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul.
 
Cu toate acestea, iubirea nu ne scuteste de noi rani. Ea nu ne desensibilizeaza. Cel care iubeste este ranit, stie cine l-a ranit. Iubirea are puterea de a privi durerea chiar in fata. Ea nu ne orbeste in fata realitatii si nu ne permite ca durerea sa ne deformeze aprecierea. insa puterea iubirii ne intareste sa iertam, inainte ca resentimentul sa-si sape sant in memoria noastra.

Persoana condusa de aceasta iubire este un slujitor al impacarii in aceasta lume. Si ne-a incredintat noua, propovaduirea acestei impacari (2 Corinteni 5,19). Din nefericire, putini sunt dispusi sa renunte la tabelele de scor. N-am sa uit niciodata ce mi-ai facut! sunt cuvintele care produc o imensa amaraciune in suflet. Tragic este ca nu doar cel ce gandeste astfel este nefericit, dar frustreaza pe multi altii de fericire, prin refuzul de a fi un instrument a impacarii.

Cel ce poate sa ierte si sa uite poate determina si pe altii sa faca la fel. Capabil sa accepte un nou inceput, el este calificat sa devina partas la insusi misiunea de impacare a Domnului Hristos. El poate ajuta pe oameni sa stearga din raportul amintirilor lor orice nedreptate care li s-a facut, conducandu-i la Mantuitorul care poate sterge raportul pacatelor lor, din cartile de amintire ale cerului.

Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos: impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. (2 Corinteni 5,20.21)

Ce înseamnă să iubeşti cu adevarat?



Iubirea care cere se transformã într-o închisoare cu pereti transparenti.Un numãr incredibil de oameni cred cã sunt liberi numai pentru cã
peretii închisorii în care trãiesc sunt invizibili.
Ai trãit vreodatã aceastã experientã?
Sã oferi ceva cu bucurie, fãrã sã astepti nimic în schimb.
Este o experientã mãreatã. Nu stiu dacã are termen de comparatie. 
Atentie! Nu mã refer la situatia în care ai oferit ceva fãrã a cere nimic în schimb,
iar în “darul” tãu nu a existat nici un fel de entuziasm.
Ba dimpotrivã, adânc în sufletul tãu, au existat resentimente, tensiune, senzatia de a fi obligat.Nu se poate vorbi de daruri în acest caz.
Tu, cel adevãrat, nu ai fi fãcut asta, doar cã nu te-ai putut opune.
Între a oferi locul în autobuz cu bucurie, respectiv dintr-un sentiment al datorieiexistã aceeasi diferentã ca între un leu si un motan.
Amândouã sunt feline, însã numai unul este regele animalelor.
Iubirea realã are o calitate aristocraticã în sensul cel mai elevat al acestui cuvânt.
Ea se manifestã în actiuni care izvorãsc din preaplin,
din abundentã sau exces, spre deosebire de iubirea în acceptiunea ei curentã,
care e activatã de nevoie, deci de lipsã sau deficit.
 Un controversat maestru spiritual spunea cã lumea e plinã de cersetori,
oameni care îsi cersesc iubire unii altora.
Ei se simt dezamãgiti si frustrati,
deoarece nici un cersetor nu poate face fericit un alt cersetor,în ce-i priveste pe împãrati, nu existã nici un pericol de suprapopulare.
Pentru a fi asemenea unui împãrat, trebuie mai întâi sã-ti cunosti Sinele,
întreprindere destul de anevoioasã când esti prins în mrejele acestei lumi.
Iubirea ca dãruire poate fi înteleasã mai bine, fiind un fenomen mai
degrabã exotic, dacã îi studiem contrapartea omniprezentã.
Mã refer la a acapara sau a te agãta de
Aceste atitudini sunt împotriva vietii, iar acest adevãr elementar
ne este necontenit demonstrat de respiratie.
Dacã te agãti de aerul din plãmâni si nu îi dai drumul, în curând vei muri.
Pentru a trãi este necesar sã îl oferi atmosferei, sã nu îl tii doar pentru tine.
Este vital sã îl scoti din tine, sã îi dai drumul.
Primesti si oferi, primesti si oferi - este un echilibru.
Ceea ce e atât de simplu la nivel fizic devine brusc complicat la nivel sufletesc.
Acolo te bucuri sã primesti, dar ai mari ezitãri în a oferi.
Acumulezi afectiune. O stochezi.
Într-un alt caz, nu primesti nimic si, pe bunã dreptate, te întrebi:
“Dar eu de ce sã ofer? Ce, sunt mai prost?”
Ambele variante stopeazã circuitul iubirii.
Rezultatul este dezechilibrul emotional.
Devii frustrat si nefericit, chiar dacã la suprafatã împachetezi aceste
sentimente adânci în sigurantã de sine sau lipsã de griji.
Cine are o privire pãtrunzãtoare vede dincolo de ambalajul strãlucitor.
Este crucial ca energia iubirii sã curgã, altfel te simti împovãrat, greu.
Înãuntrul oricãrei fiinte umane se aflã Sinele care nu este nimic altceva decât iubire.
Si întelepciune, ca sã nu fiu partizan.
Dacã energia iubitoare a Sinelui nu este exprimatã, dacã este blocatã,
ea se întoarce împotriva ta.
În psihoterapie existã opinia cã multe tulburãri se datoreazã agresivitãtii neexprimate.
Eu cred cã o serie de patologii au la bazã iubirea neexprimatã.
Fiind blocatã înãuntrul tãu, energia îsi schimbã polii.
Ceea ce era benefic si creator devine,
prin reprimare statornicã, malefic si distructiv.
Acesta e motivul pentru care rãmân optimist în ceea ce-l priveste pe diavol.
Într-o bunã zi, cineva îi va schimba polii.

Agăţarea de celălat

Actul de a te agãta de, în loc de a dãrui, meritã o analizã mai atentã.
El are la bazã identificarea cu Eul, trãirea intensã cã esti o fiintã separatã,
într-un univers strãin si indiferent, dacã nu cumva ostil.
Iluzia Eului are drept consecintã limitarea capacitãtii de a iubi.
Mai pe scurt: când Eul apare, iubirea dispare.
Acolo unde încã mai existã nevoi personale, unde încã mai tânjesti
dupã ceva exterior, iubirea neconditionatã NU se poate naste.
Nu te amãgi spunându-ti cã e vorba de dragoste atunci când îi spui
prietenului tãu: ”Te iubesc atât de mult. Nu pot trãi fãrã tine”.
Aceasta nu e dragoste, ci teamã.
Te agãti de el deoarece nu stii cum sã fii fericitã fãrã el.
Nu este dragoste nici când îi spui sotiei tale:
“Inima mea este rãnitã când tu iei masa în oras cu un alt bãrbat”.
Este posesivitate.
Si nu este dragoste nici când un pãrinte suferã pentru copilul lui
care se mutã definitiv într-un alt oras. Este dependenţã.
De câte ori crezi cã suferi din dragoste, de tot atâtea ori
nu esti conectat la realitate.
 Este mult mai mãgulitor pentru imaginea ta de sine sã gândesti cã la
baza suferintei tale este iubirea când este, de fapt, egocentrismul.
Sau, ca sã nu sune atât de dur, sã-i spun identificarea cu Eul.
Din iubire nu se poate suferi, tot asa cum nu poti cãdea în sus.
Iubirea este fericire. Iubirea realã.
Dacã suferi, acesta e un criteriu minunat de clar prin care esti informat cã NU AI IUBIT.Ceea ce tu numesti iubire nu a fost decât agãtare, atasament, dependentã, posesivitate.
Stiu cã nu sunã deloc frumos sau romantic.
Pentru mine acesta este un adevãr psihologic, ti-l recomand cu cãldurã.
Iubeste adevãrul si te vei vindeca de iluzii. Vei intra în realitate.
Nu în realitatea despre care nu înceteazã sã vorbeascã pragmaticii,
care nu este altceva decât o specie a iluziei.
Ci în realitatea care nu este decât bucurie fãrã sfârsit.
Eul este  principalul obstacol în calea iubirii.
Fãrã Eu, iubirea curge nestingheritã, asemenea unui râu
care îsi gãseste, cu gratie, drumul cãtre ocean.
A fi fãrã Eu nu înseamnã a fi un lunatic sau un psihopat, ci a fi nedivizat.
A fi unificat. A fi unul, adicã Sinele.
Nu este ceva asa de simplu datoritã incredibilei conditionãri sociale
la care suntem supusi. Aceastã conditionare începe încã de la nastere.
Cresterea si educatia unui copil nu sunt altceva decât un lung sir de conditionãri,
unele mai primitive, altele mai subtile.
Multe conditionãri preexistã deja în limbaj (am analizat asta în altã carte, dar nu mai stiu care).
Conditionarea supremã este credinta cã esti o persoanã anume,
un agent independent care simte, gândeste si actioneazã.
Nu este deloc asa. Tu nu esti cineva care este, de pildã, dezamãgitã
pentru cã partenerul tãu a uitat de aniversarea cãsãtoriei voastre.
Dacã esti atent, poti realiza cã dezamãgirea este ceva de care tu esti constient.
Tu nu esti dezamãgirea. Nu te identifici cu ea.
Mai degrabã poti spune ”Existã dezamãgire”,
dar nu existã cineva care sã fie subiectul dezamãgirii.
Aceasta înseamnã cã nu existã un Eu.
Existã dezamãgire, care va trece dacã nu încerci sã te lupti cu ea.
Si atunci, cine esti tu?
Esti Fundalul pe care apare dezamãgirea.
Dacã te-ai identifica mai putin cu ea si ai rãmâne mai mult la tine însuti,
ai putea descoperi cã natura ta este fericirea.
În tine apar toate stãrile, gândurile sau actiunile, însã tu nu esti nici una din acestea.
Esti dincolo. Si pentru cã esti dincolo, nu poti fi obiect de cunoastere pentru nimeni.
În acest sens tu esti gol sau vid.
Nu esti cineva anume, nu poti fi vãzut în contrast cu nimeni.
Esti unificat si fãrã margini, fãrã nici o fisurã.
Când ajungi în acest punct este imposibil sã mai confuzi
dragostea cu dorinta, siguranta sau plãcerea.
Este ca si cum ai fi Soarele.
În nici un mod nu mai poti confunda lumina cu întunericul.
Întunericul existã doar acolo unde lumina ta nu pãtrunde.
Dacã esti acoperit de un nor dens, lumina continuã sã-ti rãmânã accesibilã.
Însã pentru cineva aflat pe Pãmânt, lumina ta pare a fi dispãrut.
Apoi norul trece si tu reapari. Însã tu nu ai dispãrut niciodatã!Totul a fost o iluzie.
Creatia este acest joc de lumini si umbre, rafinat, amplificat si îmbogãtit la nesfârsit.
Doi oameni care se doresc unul pe celãlalt pot crede cã se iubesc.
Nu, nu, nu. Ei doar se doresc!
Dorinta NU este iubire.
Dorinta înseamnã  ”Vreau ceva de la tine”.
Vreau sã fii alãturi de mine, vreau sã mã protejezi, vreau sã te penetrez,
vreau sã fii mama copiilor mei, vreau sã te pot mângâia, vreau sã mã asculti,
vreau sã te conformezi, vreau sã mã admiri.
Cine vrea toate lucrurile astea?
Eu.
Iatã Eul !
 Si atunci, iubirea realã exclude dorinta?
Nu o exclude, ci o integreazã.
Te iubesc si mi-ar plãcea sã te pot mângâia.
M-as bucura sã-mi exprim iubirea în acest fel.
Dacã tu nu vrei sã fi mângâiatã sau dacã vrei sã fii mângâiatã de un alt bãrbat,
nu e nici o problemã. Iubirea mea pentru tine rãmâne aceeasi.
Nu încep sã te iubesc mai putin sau chiar sã te urãsc pentru cã
tu preferi atingerea unui alt bãrbat.
“Sunt înnebunit dupã tine. De când te-am vãzut am stiut cã suntem fãcuti unul pentru celãlalt”.
Iubire realã ?  Deloc.Dragoste pasionalã, explozie de hormoni ? Cu sigurantã.
“Esti minunat. Nu semeni cu nici unul din fostii mei parteneri“.
Nu mai pun întrebarea deoarece stii rãspunsul.
Iubirea este confundatã cu dorinta sau cu nevoia.
“Te iubesc” în traducere înseamnã adesea “Am nevoie de tine”.
Ar trebui retrasã licenta de practicã.
Pentru iubire, traducerea corectã este: “Am ceva sã-ti ofer. Gratuit.”
Învãtând sã trãiesc în onestitate, sã iau lucrurile asa cum sunt,
sã recunosc cã deocamdatã nu te iubesc, ci doar am nevoie de tine,
voi ajunge cu sigurantã si sã te iubesc.
Altfel, amãgindu-mã cã deja te iubesc, este ca si cum as crede cã am escaladat Everestul,
când nu sunt de fapt decât în prima tabãrã.
Iubirea neconditionatã îmi pare a fi Everestul acestei vieti,iar a o experimenta si exprima în viata ta îmi pare a nu suporta
nici un fel de comparatie, cu nici un fel de realizare socialã, financiarã,
profesionalã, sportivã sau de alt tip de pe lumea asta.
Mi se pare cu totul inutil sã strângi o avere fabuloasã, sã vorbeascã toatã
lumea, unii cu invidie, despre succesele tale sau sã ai putere asupra altor
oameni, dacã nu esti capabil sã iubesti neconditionat mãcar un alt om.
Si dacã reusesti sã iubesti fãrã nici un fel de asteptãri un alt om, sunt convins cã vor urma si altii.
Cred cã punctul de cotiturã aici este: a iubi cu adevãrat un om.Primul pas este cel mai greu. Asa începe cãlãtoria de 1000 de mile.
O altã confuzie clasicã este între iubire si gelozie.
Iubirea nu are cum sã fie geloasã, tot asa cum cãldura nu are cum sã fie rece.
Gelozia indicã limpede nu prezenta iubirii, ci prezenta Eului.
Eul se simte rãnit, umilit, nelinistit.
De ce?
Femeia pe care pretinzi cã o iubesti este tandrã cu un alt bãrbat.
Îl tine de mânã, îl priveste cu afectiune. Tu vezi asta si mai cã nu lesini.
Iubire mare, nu-i asa?
Nu e. Gelozie, cât cuprinde.
Care este mecanismul?
De ce suferi? De ce nu suporti asta?
Pentru cã îti este fricã !
Dacã recunosti asta trebuie sã fii un tip onest, în fata cãruia mã înclin.
Dacã nu…Dar de ce anume te temi? Sunt mai multe rãspunsuri. 
1) Te temi de singurãtate. Ea îl va prefera pe celãlalt si te va pãrãsi pe tine.
Vei rãmâne singur si nu ai suficientã încredere în tine. Nu crezi cã te vei descurca.
Prin urmare, la nivel inconstient te autopercepi un copil, care are nevoie de o mamã.
Aceastã mamã este femeia pe care o “iubesti” si care te temi cã te va abandona.
2) Nu te temi de singurãtate. Stii cã o sã faci fatã.
Te temi de propriul tãu sentiment de inferioritate.Dacã îl preferã pe celãlalt, înseamnã cã celãlalt este mai bun ca tine.
Deci tu esti inferior. Esti slab. E cumplit sã simti asta.
Demonul comparaţiei a pus stãpânire pe tine.
3) Nu te temi de singurãtate si nu ai nici complexe de inferioritate pe linia masculinitãtii.
Te temi cã nu mai ai pe cine sã posezi. Tu erai fericit nu pentru cã o iubeai, ci pentru cã o posedai.
A poseda înseamnã control. Control înseamnã putere.
Ea este tandrã cu un alt bãrbat si tu nu poti controla asta. Îngrozitor!
Suferi pentru cã vezi cã se simte bine cu altcineva. De necrezut.
Ea poate fi fericitã cu altcineva.
Ce înseamnã asta?
Înseamnã cã tu nu ai exclusivitate.
Adicã nu ai o valoare specialã.
Ti-ai dat seama, aici suntem pe o problemã de autovalorizare si stimã de sine.
Dacã ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nici o exclusivitate.
 În grupurile terapeutice pe care le conduc aceastã problemã apare adesea,
când lansez urmãtoarea întrebare perfidã:
“Ai fi de acord ca partenerul tãu/partenera ta sã-si petreacã o noapte cu altcineva?”
Rãspuns frecvent: Nu.
De ce?
Deoarece doresc exclusivitate sexualã.
“Hai, sã tinã de mânã pe altcineva, chiar sã se sãrute, treacã-meargã, însã pânã la sex!”
Altfel spus, iubirea mea pentru tine este enormã, câtã vreme nu ai relatii sexuale cu altcineva. 
Întrebare naivã: Dacã o iubesti, DE CE nu te bucuri pentru bucuria ei ?De ce nu te bucuri dacã un alt bãrbat o face fericitã, fie si numai în plan erotic?
De ce suferi tu când el se simte bine cu o altã femeie?
Ce legãturã existã între suferinta ta si bucuria pe care ea o simte cu altcineva?
Nici o legãturã. Tu îti produci suferintã singur.
Suferinţa ta apare din problemele tale nerezolvate,pe care aceastã situatie particularã le scoate la luminã.
Este ca o boalã pe care o aveai în tine, în stare latentã. Acum ai aflat de ea.
Aceastã boalã se numeste gelozie. Ea nu apare din iubire.
Dimpotrivã. Iubirea este remediul.
 Unii mi-au spus cã, în astfel de situatii, absenta geloziei la partenerii lor ar
fi un semn cã nu le pasã. Nu e deloc asa. Semnul cã nu îi pasã de tine nu este
absenta geloziei, ci absenta bucuriei.
Dacã afirmã cã te iubeste, dar nu se bucurã când tu esti satisfãcutã,
acesta e un indiciu puternic. Nu îi pasã de tine, ci de el.
Eul, îti amintesti?
Doar Sinele se poate bucura pentru celãlalt,deoarece Sinele se recunoaste în celãlalt.
Eul nu poate iesi din propria lui carapace.
Eul este o contractie, pe când Sinele este o expansiune.
Mai existã o perspectivã din care putem întelege de ce iubirea realã
este luatã drept altceva decât este si de ce apare asa-zisa “suferintã din iubire”.
Este vorba despre confuzia dintre scop si mijloc.
Confuzie înseamnã încurcãturã, imprecizie, neclaritate, obscuritate.Altfel spus, maya, forta iluziei.
Sã presupunem cã scopul tãu este sã te simti satisfãcut.
O modalitate prin care îti atingi acest scop este sã joci tenis la Arenele BNR.
Câtã vreme ai un partener de joc, rachetã, mingi si un teren de joc disponibil, îti atingi scopul.
Te întorci acasã obosit, dar satisfãcut. Mijlocul prin care îti împlinesti dorinta este jocul de tenis.
Retine acest amãnunt: jocul de tenis nu este scopul, ci mijlocul.
Sã te anunt ceva. Partenerul tãu de joc nu mai poate veni.
Este bolnav sau trebuie sã plece în delegatie sau vrea sã joace cu altcineva.
 Ce se întâmplã cu tine? 
Începi sã suferi. Crezi cã ai un destin blestemat.
Te gândesti la sinucidere, îti faci programare la psiholog.
Iatã confuzia!
Scopul tãu a devenit sã joci tenis cu cineva anume.Ai uitat? Acesta era doar mijloculScopul tãu era sã te bucuri.
Ai nevoie de putinã claritate. Si flexibilitate!
Tenisul nu este singurul mijloc de care te poti folosi pentru a trãi bucuria.
Cu sigurantã existã si altele. Cautã sã devii constient de ele.
Te-ai putea bucura jucând tenis de masã, baschet, volei, sah sau oricare alt sport.
Poate înclinãrile tale nu se reduc la domeniul sportiv.
Sunt zeci, dacã nu sute de activitãti în care te-ai putea angrena.
Sã admitem cã nu ai chiar atâta deschidere.
Tu vrei neapãrat sã joci tenis. O.K.
Dar de ce te încãpãtânezi sã-ti doresti sã joci cu cineva anume?
Sunt mii de alti oameni pasionati de tenis.
Scopul tãu este sã te bucuri, jucând tenis.
Dacã insisti sã joci cu cineva anume, temporar indisponibil sau neinteresat, ai confundat scopul cu mijlocul.
 Noul tãu scop a devenit sã joci tenis cu un anumit om.Ai uitat de adevãratul tãu scop. Ai intrat în iluzie.Dacã persoana pe care o doresti ca partener de joc nu te doreste la rândul ei
sau te refuzã din motive obiective, iar tu nu esti suficient de flexibil pentru
a cãuta un nou partener, tot ceea ce vei reusi va fi sã suferi fãrã nici un sens.
Confuzia dintre mijloc si scop conduce la suferintã inutilã, pe când
atenta discriminare între ele conduce la satisfactie si împlinire, nu neapãrat lipsite de efort.
Doar cã efortul este util si integrat în satisfactie. În iubire lucrurile stau cam la fel.
Scopul tãu este sã iubesti, iar mijloacele de care dispui sunt, sper, variate:
sã protejezi, sã alinti, sã mângâi, sã hrãnesti, sã ai grijã, sã apreciezi, sã respecti, sã comunici,
sã lauzi, sã fii atent, sã încurajezi, sã stimulezi, sã ierti, sã linistesti, sã sfãtuiesti, sã mobilizezi, sã ai încredere, etc.
Hai sã vedem ce se întâmplã în viata realã. Tu iubesti si vrei sã o protejezi pe partenera ta.
Când pleacã de acasã te asiguri cã e bine îmbrãcatã. Nu vrei sã sufere de frig.
Îi faci programare la medicul de familie. Vrei ca ea sã fie sãnãtoasã.
Nu esti de acord sã zboare cu parapanta. E un sport riscant, stii foarte bine asta.
Nu esti de acord sã meargã la mare cu prietena ei cea mai bunã.
Douã femei singure, în plin sezon, cine stie ce se poate întâmpla.
Tu nu vrei decât sã o protejezi! 
Când colo, surprizã!
Ea începe sã respingã încercãrile tale de a o proteja.
Nu-ti vine sã crezi. Simti cã îti respinge iubirea. Confuzie! Ea nu face decât sã respingã o modalitate nepotrivitã prin care tu îti manifesti iubirea.
Dar tu nu-ti dai seama de asta. Suferi.
Ai confundat scopul cu mijlocul.
Scopul tãu a devenit protectia, iar genul de protectie pe care îl oferi nu este acceptat.
Tragedie mare. Lucrurile sunt asa de simple! Iubirea este scopul, protectia este un mijloc.
Întreab-o dacã vrea sã fie protejatã.Dacã vrea, aflã cum doreste sã fie protejatã si vezi dacã îi poti oferi acel tip de protectie.
Asta-i tot. Dacã nu vrea sã fie protejatã si tu vrei sã-ti atingi scopul, acela de a-ti exprima iubirea, cautã un alt mijloc!
Hai, putinã flexibilitate. Poate are nevoie sã o apreciezi, sã-i recunosti calitãtile,
sã-i admiri corpul si hainele. Fã asta si atinge-ti scopul!
Poate nu stii sã-ti exprimi aprecierea.
Poate esti o naturã mai criticã si vezi mai usor defectele.
Dragul meu, asta e în totalitate problema ta.
Ea te împiedicã sã-ti exprimi iubirea pe care o simti.
Cu alte cuvinte, tu nu suferi pentru cã o iubesti,
ci pentru cã ai anumite probleme nerezolvate care te împiedicã sã-ti exprimi iubirea.
Sã-ti dau un alt exemplu: scopul tãu este sã iubesti.Mijlocul preferat de tine este sã o stimulezi tactil, sã îi atingi usor corpul,
sã o îmbrãtisezi si sã faci dragoste cu ea. Multe femei sunt înnebunite dupã asa ceva.
Numai cã partenera ta… refuzã contactul îndelungit, nu-i plac mângâierile usoare, vrea mai mult dinamism.
În situatii mai speciale, nu mai resimte o dorintã eroticã intensã sau e temporar atrasã de altcineva.
Îmi dai voie sã ghicesc cum te simti?
Suferi grozav.
Din iubire, nu-i asa?
Ei bine, suferi, dar nu din iubire.
Dragostea realã nu este niciodatã problematicã.
Nu genereazã suferintã.
Iubirea realã este bucurie, împlinire, plãcere, libertate, niciodatã chin.
 Dacã suferi, nu suferi din iubire, ci din ignorantã.
Nu distingi între mijloc si scop. Asta în varianta optimistã.
Pentru cã în varianta pesimistã, în tine nu existã nici un fel de iubire.
Doar dorinta de a poseda sau dominanevoia de a te folosi de corpul unui alt om ca de un obiect.
Sã revenim. Sã presupunem cã îti iubesti cu adevãrat partenera.
Ce vei face? în primul rând, îi vei respecta optiunea.
Are o perioadã în care nu e prea dinamizatã erotic sau e orientatã sexual cãtre un alt bãrbat.
Poate vrea sã experimenteze, poate vrea putinã iesire din rutinã, cine stie?
Accepti.
Nu stiai?
Un mijloc splendid de a-ti manifesta iubirea pentru un alt om este sã-i respecti libertatea de a alege.
Este un adevãrat test în orice fel de relatie (de cuplu, de prietenie, parental-filialã).
Ce îti dã puterea de a-i respecta optiunile?
Iubirea pe care o simti.
Dacã înãuntrul tãu nu existã suficientã iubire, stii ce vei face?
Vei interfera cu optiunile ei, încercând sã le schimbi.
Mã refer aici la manipulare, santaj, constrângere, amenintare.
Ai dreptul sã-i comunici cum vezi tu lucrurile.
Acesta nu e amestec în deciziile ei. E doar comunicare.
Într-un alt caz, îi respecti decizia. Nu te bagi, cum se spune.
 Însã dacã suferi, acesta e semnul cã nu o iubeai cu adevãrat.O sã repet asta pânã vei arunca nenorocita asta de carte întrun colt.
Nu existã suferinţã acolo unde existã iubire neconditionatã ! 
Suferinţa apare nu pentru cã iubirea existã, ci pentru cã iubirea NU existã.Ceea ce existã este agãtare, atasament, dominare, gelozie, control, dependentã, fricã.
În mai putine cuvinte: identificarea cu Eul. Iubirea adevãratã existã acolo unde Sinele a fost revelat.
În opinia mea, nu poti iubi o altã persoanã dacã, mai întâi, nu te iubesti pe tine însuti,
iar a te iubi pe tine însuti nu înseamnã a-ti iubi Eul.
Acesta nu e decât egoism, a te iubi înseamnã a-ti cunoaste si manifesta Sinele,
miezul interior al fiintei tale.
Dar chiar spunând asta, nu simt cã m-am exprimat corect.
Mai degrabã e un fel de a te da la o parte din calea iubirii.
Sinele, iubirea - acestea sunt sinonime. De fapt, tu nu faci nimic.
Doar încetezi a mai fi un obstacol.
 Într-un anumit sens dispari, adicã încetezi a mai crede cã esti un anumit individ, capabil sã iubeascã pe cineva.
Tu nu poti iubi cu adevãrat pe nimeni.Însã poti lãsa iubirea sã curgã prin tine, sã se îndrepte cãtre un om,
poate doi sau chiar o colectivitate, dacã puterea ei este mare.
Chiar si în aceastã afirmatie este un neadevãr. Iubirea curge dar nu spre cineva anume.
Se întâmplã ca cineva anume sã fie pe directia ei. Este ceva similar cu parfumul unei flori.
Ea nu a înflorit pentru o anume persoanã, nu urmãreste anumiti oameni cãrora sã le pretindã ”Mirositi-mã!”.
Ea doar îsi rãspândeste parfumul. Cineva poate fi în preajmã si se va bucura. Norocul lui.
Însă bucuria florii nu depinde de existenta acestei persoanesau de existenta acestor persoane, dacã e vorba de un grup.
Floarea se bucurã de propriul ei parfum, de faptul cã îl poate rãspândi în jur.
Cam asa este si cu iubireaIubirea este parfumul fiintei tale.
Si se manifestã într-un singur caz: atunci când ai înflorit.
Acesta e motivul pentru care mi se pare cã iubirea si meditatia sunt intim conectate.
Ele sunt aspecte ale aceluiasi fenomen, asa cum sunt muntele si valea.
Unde existã munte existã si vale. Tot asa, iubirea nu existã fãrã meditatie.
Si când spun meditatie nu mã refer la acele practici adesea chinuitoare,
care îti cer sã-ti pãstrezi mintea focalizatã într-un singur punct, pânã când fuzionezi cu obiectul meditatiei.
Mã refer la arta de a nu face nimic, adicã de a-ti lãsa Eul de o parte, tot asa cum îti lasi picioarele de o parte (adicã nu le mai soliciti) si te asezi pe un scaun confortabil.
Din acest punct de vedere, mã simt în mod particular apropiat de budismul Zen, care a înteles important faptului de a fi una cu propria ta spontaneitate, a te dãrui cu încredere fluxului experientei tale, fãrã a încerca sã-l controlezi sau sã-l domini. 
Credinta cã esti o persoanã anume, adicã un Eu, divizeazã organismul, pe când renuntarea la aceastã idee eronatã îl unificã.
Astfel, a medita înseamnã a lãsa lucrurile sã se întâmple, emotiile sã aparã,
gândurile sã circule, actiunile sã se desfãsoare, fãrã a mai crede cã tu esti agentul lor.
Oricât de paradoxal ar suna, tu esti abia când nu mai esti si faci totul abia când nu mai faci nimic.
Esti Sinele. Tu meditezi când întelegi cã ochii vãd de la sine,cã urechile aud de la sine
si cã picioarele merg de la sine, nefiind nevoie sã le muti cu mâinile.
Dacã esti putin mai atent poti întelege cã totul, de fapt, se întâmplã de la Sine,
cu exceptia momentelor când nu crezi asta si încerci sã intervii,
tulburând ordinea naturalã (sau divinã) a lucrurilor.
Cam asta vreau sã spun când afirm cã iubirea curge de la sine.
Insã pentru a avea aceastã perceptie ai nevoie de o stare meditativã,adicã de o atentie lãrgitã si relaxatã, care se orienteazã spontan
cãtre ceea ce o atrage, fãrã a se agãta de nimic.
Ceea ce îti permite sã nu te agãti este întelegerea cã nu existã nimic de care sã te agãtisi cã nu existã nimeni care sã se agate.
Te bucuri sã mirosi floarea si nu mai încerci în zadar sã mirosi si nasul.
Oamenii care nu se iubesc pe ei însisi trãiesc, fireste, cu deficit de iubire,
un gol pe care încearcã sã-l acopere intrând în relatii unde, cum altfel, se asteaptã sã fie iubiti.
Problema este cã celãlalt are o asteptare similarã.
Din întâlnirea a douã deficite nu are cum sã aparã bucuria.
În schimb, apar, din belsug, pretentiile, iritarea, gelozia, senzatia de respingere,neîncrederea în sine, plictiseala, infidelitatea.
Nu poti oferi ceea ce nu ai.
Dacã tu îmi ceri 6 milioane, iar eu cu 6 milioane abia trãiesc de pe o lunã pe alta, fii sigur cã n-o sã-i primesti.
Dacã as câstiga 60 de milioane pe lunã, ti-as da 6 milioane cu dragã inimã.
Dar nu-i câstig. Altfel spus, nu dispun de atâta energie afectivã încât sã o împart cu tine.
Dimpotrivã, mi-ar prinde bine “o injectie de capital”.
Cam asta se întâmplã în multe relatii.Eu te iubesc, adicã am nevoie de tine ca sã-mi acoperi golurile.
Tu mã iubesti în acelasi fel.
Suntem ca 2 masini cu rezervoarele pe jumãtate goale,fiecare visând despre cealaltã cã este o benzinãrie.
Iubirea adevãratã existã în conditii de abundentã.
În tine existã asa de multã dragoste, încât e vital sã o împãrtãsesti cu cineva.
Nu pui nici o conditie deoarece nu ai nevoie de nici o conditie.
Este ca si cum ai fi un izvor. Nu spui ”Panta aceasta e prea abruptã” sau “Pe aici e prea putinã vegetatie”.
Tot ce ai de fãcut este sã curgi. Apa ta îsi va croi singurã malurile.
Celãlalt este un receptor. El este deschis cãtre tine, primind astfel iubirea ta.
Dacã el se închide, tu vei curge spre altcineva.
Nu îl vei implora, nu vei cãdea în genunchi: “Te rog, lasã-mã sã te iubesc”.
Îi respecti decizia si îti vezi de viata ta.
Iubirea realã oferã libertate, deoarece este o expresie nu a necesitãtii, ci a dãruirii.
Oriunde libertatea este restrânsã, nerespectatã sau amenintatã, iubirea nu este purã.”