Despre fericire

Am scris titlul și m-am oprit. Am închis pagina. Am salvat înainte. Am redeschis. Și am văzut o mare de alb și două cuvinte. Iar în marea de alb zburda fericirea. A mea, a ta, a noastră. Fericiri diferite, puncte unite, văi separate, abis și din nou alb.
Am așezat cele două cuvinte și aș vrea să le explic. Să vorbesc despre fericire. Dar cum să explici fericirea și să transformi marea de alb? Mă pierd. Înot printre amintiri și o caut. O găsesc rapid: 23 de grade, soare, oameni frumoși. Ultima mea fericire.
Încă înot. Mă lovesc de alte fericiri și dau nas în nas cu trecutul. Ca un efect de domino, o fericire o descoperă pe alta. Și când una lipsește se creează vârtej. Mai puternic, mai aprig, mai dornic să cuprindă o nouă fericire.
Suntem niște ignoranți. Și eu, și tu. Când avem fericire, ne bucurăm. Râdem, construim, dăm din aripi. Apoi uităm. Uităm că avem deja fericire și ne zbatem într-o colivie sarcastică avizi să ne luăm zborul și să prindem alte fericiri. Toată viața suntem vânători de fericire. Niște nefericiți. Ne uităm după fericirile altora și fericirea noastră se stinge înnăbușit. O ignorăm, tăcută fiind și devenită neputiincioasă. E plămădită cu sudoare și alungată în milisecunde pe ușa din dos, căci în goana după fericiri uiți că îți dai la o parte propria fericire.
Există totuși oameni mereu fericiți, binecuvântați cu fericire. Oameni fără colivie pentru care darul suprem nu se exprimă în zerouri pe hârtie și carate în pietre. Sunt oameni care iubesc. Iubesc viața și viața le dă fericire. Sunt oameni care se bucură de fericirea lor. Nu o măsoară pentru că fericirea nu poate fi măsurată și încadrată în parametri tehnici. Nu poți sa spui azi sunt fericit, doar fericit, mai fericit, de 100 de ori mai fericit. Fericirea se simte și vibrează doar în pulsații pe minut antrenând cu ea, ca un tot, bătaia inimii, fluxul sângelui, oscilația creierului.
Ești un om fericit. Uită-te în jur și găsește-ți fericirea. E acolo, dar nu strigă, nu se zbate, nu te cheamă. Ar trebui să știi unde o găsești. Și din ignoranță brută, zilele se scurg, treci pe lângă ea și nici n-o observi. Dar ea așteaptă. Cuminte, sfioasă, răbdătoare. Nu pleacă nicăieri. Tu pleci de lângă ea. Și te mai și întrebi de ce n-ai fericire!

Și totuși când ai fericire? Când te plimbi noaptea, pierdut, te trezești brusc și vezi lumina lunii!? E parte din fericirea ta. Când te plimbi printre idei si ganduri și-ți cauți locul într-o mare de alb, cum fac eu acum! E tot parte din ea. De fapt, tot ce ai, și tot ce dai, și tot ce-ți vine-n cale sunt părți din fericirea ta.