Trezirea CONȘTIINȚEI înseamnă autocunoaștere şi dezvoltare personală, experiența de a fi întreg, complet și perfect; un mare potențial de inspirație. Să faci un pas în afara convingerilor, definițiilor și punctelor de vedere generale, care ne opresc să fim tot ceea ce putem fi. Sensul tău nu este despre cât de imperfect eşti, sau despre cum să te repari (asta ai încercat destul pâna acum), ci despre accesul la măreția şi lumina din tine şi despre perfecțiunea ta. Și mai ales este o poveste despre minte, şi despre suflet. TU, ce duci în spate? Despre ce este viața ta? Cum ar fi să fie despre pace, împlinire, armonie, dragoste și prosperitate? Cum ar fi să stii că esti deja întreg, complet și perfect și că nu mai trebuie să te străduiesti să te „repari” sau să te ascunzi? Trăiește o experiență grandioasă descoperindu-te pe tine însuți, cu ceea ce eşti sau vrei sa fii. Fă-ți acest dar de preț. E momentul sa-ți primești viața cu mai multă iubire, acceptare şi bucurie, cu drag Valentin.

duminică, 21 decembrie 2014

Azi sunt fericit pentru că...

Azi vă iubesc pe toţi. Aleg o cale atât de greu de înţeles şi acceptat de către oameni! Dar sunt convins că este singura care mă va duce spre fericire.

Şi da, dragă suflet, aş vrea să ştii că am suferit mult! În plină noapte mă trezeam din somn în singurătatea camerei, priveam întunericul şi şopteam încet să mă aud doar eu: „Eu vreau să-i iubesc pe toţi!". 

Ştiam că are să mă audă întreg Universul.

Şoptesc şi o transform în mantră.


La început mi-a fost mai greu. Iubirea însă a fost mereu cu mine. Nu mă părăsise nici o clipă. Eram doar confuz. Am văzut în mine că sunt ticălos, rău, afurisit şi nemernic. M-am cutremurat de păcatele mele şi de neputinţa mea.

Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un ignorant! Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou.

Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!" 

„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!" 

„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!" 

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea! 

Şi golul din inima mea, pe care aşteptam să-l umplu cu iubirea celorlalti, l-am umplut cu iubirea mea.

Şi abia atunci am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Pentru că locul în care orice boală se ascunde este, până la urmă, sufletul nostru și dinspre el trebuie căutată și încercată vindecarea noastră.

Sufletele frumoase, iubesc mult…



joi, 25 septembrie 2014

Între echilibru şi haos.

   Ce se întâmplă este că în majoritatea timpului nu ascultăm ce ni se întâmplă acum şi nu ne trăim viaţa aici. Poţi să ajungi la 70 de ani şi să nu fi trăit nici un minut din viaţa ta, sau foarte puţine şi în rest ai alergat după tot felul de mişcări, care se întamplau în tine haotic, care nu erau ale tale.
Sau fiind în dezechilibru şi haos ai preluat exact gândurile stările şi neliniştile celorlalţi,.
A fi în prezent înseamnă să fii în echilibru cu tine însuți, un echilibru care să ne cuprindă toate aspectele existenţei noastre: mintea, emoțiile şi corpul.

Deci să fim conduşi de altceva!




   A trăi în prezent… asta înseamnă să reuşim să ne echilibrăm total emoţiile, care ne împing la tot felul de trăiri care nu sunt în prezent, la fel gândurile noastre care sunt tot timpul legate de cineva sau ceva care a fost, sau ce o să fac, sau ce va fi! Să ne eliberam deci de starea noastră de sclavi, de dependenţe, emoţii şi mai ales gândurile noastre.
Să ne detaşăm total de ele.

  Echilibrându-ne, închizând rănile şi eliberându-ne reuşim pur şi simplu să fim acum!
Tu nu poţi să fii acum şi nici măcar să urmăreşti ce am scris eu acum, pentru că ai gânduri, care te mută, şi dacă nu îți dai seama, ajungi să fii exact sclavul lor pentru că, tu mergi după ele, nu eşti lăsat de gândurile tale să fii acum, şi să asculţi ceva care ți se întâmplă acum.

  În interiorul nostru, al omului comun, sunt doi stăpâni cu două voci: ego-ul orientat spre egocentrism şi sufletul. Vocea sufletului este foarte blândă şi suavă, de obicei nu penetrează gălăgia gândurilor şi eu-l care mereu începe cu: “eu vreau”! 
Deci un echilibru nu poate exista în ego pentru că esenţa lui este însuşi dezechilibrul.
Nu putem rămâne în egocentrism şi să căutăm echilibru între minte şi suflet.

   Tocmai neliniştea asta, golul interior şi singurătatea voastră vă face să căutaţi, pentru că înţelegeţi că ceva nu este şi nu este; nici în forma asta de carieră de success, nici în cealaltă, nici în nimic! 
Nu este şi ştiţi de ce? Nu putem servi şi egoului şi sufletului în acelaşi timp. De asta simţim gol interior şi nu poate fi armonie. Singurul motiv este: pentru că sunteţi în separare! Când apare dualitatea, oscilăm dezechilibrați şi nu putem fi aşadar în plinatatea noastră!

   Există un echilibru între minte si corp: cum e mintea aşa e şi corpul!

   Din acest motiv foarte mulţi oameni au tot felul de afecţiuni şi de boli pentru că aşa manifestă corpul ce este în mintea şi în emoţiile lor. Întotdeauna există o relaţie directă. Pentru că de fapt noi suntem o manifestare a altceva, dar când omul nu îşi pune niciodată problema manifestarea cui este, şi nu poate ajunge de fapt la cauză, va fi întotdeauna o haină fără stăpân.
   
   Dacă vrem vreodată echilibrul intern, singura cale care există, este ca vocea egoului să se diminueze, ca egoismul şi personalitatea duală să se diminueze şi să devină un instrument al sufletului care să conducă. În momentul în care sufletul reuşeşte să conducă maşinăria, forma noastră fizică şi identitatea noastră (pe care nici măcar nu o cunoaştem!), în momentul în care sufletul reuşeşte să o conducă, se poate vorbi de echilibru.

Armonia este o calitate divină.
Pentru că sufletul mai departe, este condus de către spirit, deci de către divin, şi numai în calitatea divinului exista armonie.

   Ca să trăieşti în prezent, înseamnă că ai toate lucrurile echilibrate în tine, şi nici măcar nu te mai situezi pe coloana asta de spaţiu şi timp. Eşti acum… şi doar atunci te sustragi formelor lumii ăsteia şi al mecanismelor ei, care te fac sa faci lucruri pe care nu le vrei, sa spui lucruri care nu le crezi. 

Trăieşte-ți viaţa, nu lăsa viaţa să te traiască!

A fi prezent = A fi în prezent

Meditează asupra celor scrise, atunci poate există o mică nişă de ieşire. 

Să fim zei!

luni, 18 august 2014

Utopia mea




  Cu toții ne dorim o lume perfectă, noi toți vrem să trăim bine și într-o societate ideală. Cu toții am gândit vreodată sau am spus frazele tipice: "Prea rau nu-i așa!?" sau "Dacă eu as conduce nu ar fi atât de...".
   Deseori fiecare dintre noi încearcăm să schiţăm în mintea noastră o lume ideală, sau cel puţin aproape perfectă, în care am vrea să locuim, visăm la o lume în care pretutindeni să guverneze binele, adevărul şi frumosul, iar preşedintele ei sa fie fericirea.

    În societatea mea nu ar exista lăcomie invidie şi corupţie, aşadar celor care ar conduce nici nu le-ar trece prin cap sa fure de la ceilalţi! 
Educaţia ar fi concentrată pe dezvoltarea personală a copilului, care ar fi de departe cea mai importantă materie dintre toate. 
Orice copil trebuie educat şi învațat să-şi găsească calea, fiecare să se trezească de mic sa ştie cine este şi ce vrea să devină!

   În lumea mea nu ar exista goana după averi, care implică nemijlocit avariţia şi lăcomia. Nu aş permite oamenilor să distrugă totul în calea lor, chiar şi ceea ce nu le aparţine, adică natura.

   E doar părerea mea, eu ştiu că există oameni vor avea păreri pro sau care vor putea completa, dar şi care care vor fi împotrivă, reflecția este însă cea mai importantă.

   Nu sunt nici academician, nici lingvist şi nici profesor de română. Nu sunt nici măcar absolvent de facultate. Formarea şi preocupările mele profesionale se încadrează mai degrabă în segmentul real, tehnic si chimic. 
Totuşi sunt vorbitor de limba română. Poate că mai greşesc, poate că îmi scapă uneori elemente de fineţe, dar am o bază bună şi încerc să facilitez şi altora accesul la acesta.

   Sugestiile şi comentariile sunt oricând bine-venite, în măsura în care tonul lor este didactic şi nu superior!

vineri, 25 iulie 2014

Respir, deci trăiesc!?

De când mă știu mi s-a tot spus că viața e grea, că există competiție, că trebuie să lupt din greu să-mi câștig diverse drepturi în societate, să-mi câștig pâinea, încrederea și mai ales respectul. Vorbesc despre acele drepturi de care se presupune că dispunem toți, că le avem și le-am avut dintotdeauna chiar de la naștere. Drepturi care le văd încălcate la tot pasul, aproape mai tot timpul.
Văd mereu oameni care muncesc foarte mult și totuși nu se descurcă, nu văd  iubire, nu văd fericire, nu văd evoluție și nu văd bucurie.
Văd invidie și foame, văd cum se vând oamenii pentru bani, văd tristețe și bătrâni cu frică de moarte.
Moartea!?
Subiect rar pomenit, fenomen trist de care nimeni nu știe mai nimic, dar de care toți se tem deoarece ei preferă viața!

Mă las dus de idei și mă joc în gând cu moartea! În copilărie o vedeam mereu la tot pasul,  și totuși mai toți povesteau mai mult despre viață. Și eu ca și alții am fost învățat cum să “trăiesc”, am fost învațat cum să "dau" bine și să mă adaptez la viață.      Obligatoriu și necesar!
Bineînțeles că îmi vine vorbesc despre viață!

Noi toți am hotărât în societatea de astăzi ca după ce ne naștem, să fim educați, ne vom angaja, ne vom casători, ne vom umple de credite, vom face mulți copii pe care îi vom educa la fel, ca într-un final să îmbătrânim și să murim.
   Asta să fie viața? Acesta să fie sensul!?
   De mic copil mi s-a părut o mare prostie, Un fel de poveste stupidă. Și totuși rând pe rând aproape toți primim aceeași poveste, o trăim repetată generații după generații.
Adevarul este că nu știm nimic nici despre viață cum nu știm nici despre moarte!
   Cei care află că sunt pe moarte vor să facă în ultimele zile ce n-au facut o viata întreagă? Adică să trăiască!
Mulți când au impresia ca și-au distrus iremediabil viața și nu mai văd nicio cale de iesire, se gândesc imediat la sinucidere.
În nici un caz nu vă așteptați moartea ca să aflați ce este viața.

Mă mint că ce fac eu contează!?
Voi afla la un moment dat că am avut rețeta greșită!?
  
Ce-mi va fi lipsit? Curajul de a fi eu.

Uneori ne este foarte greu să ne amintim ce mai înseamnă acest eu, de sub multele condiționări, frustrări și eșecuri.
Viața mea nu e niciodata în afara mea! Viața mea sunt eu!
De ce oare nu s-a gândit nimeni la asta?

Viața ta ți-a fost dată ție și depinde numai de tine ce vei face cu ea!
Deja se știe că ne creăm singuri realitatea prin gândurile și emoțiile noastre.
Și totuși iată cât de greu este uneori să ieșim din tipare. Ne este frica de eșec și de ridicol.
Cine ești tu!? Ce-ți place!? Ce-ți dorești!?

Ne este frică să ne trăim viața!
  
Singura modalitate de "trezire la viață", pare să fie ideea de moarte. Un fel de încercare pe ultima sută de metri. Când li se aproprie moartea, în timpul rămas toți vor să profite de viața la maxim, doar nu vor mai suferi din pricina temutelor consecințe! Eliberator gândul! Dar dacă ne-am trăi întreaga viață așa?
Dacă am renunța la frici?
Dacă am conștientiza că noi suntem morți în viață și înviem abia atunci când aflăm că se apropie moartea?

Să nu ne temem de moarte, teama să fie ca nu ai aflat ce este viața!

Toți ne căutăm fericirea și sensul, alergăm toată viața. Dacă ne-am uita bine la noi, la viața noastră să analizăm și să medităm puțin ne-am da seama că nu există viață proastă, exista doar alegeri proaste!
Ce trebuie să știm noi este că alegerile nu sunt pe viață, sunt făcute numai până când decidem că vrem altceva și vom face noi alegeri.
Viata nu este predestinată.
Alegem în fiecare moment ce va fi.

Tu, ce alegi!?

Formatori (de)formatori de opinie!‎

Ce înseamnă un formator de opinie?
O sintagmă destul de vagă. Este acel individ(ă) care îşi dă cu părerea despre ceva şi este aprobat de cei pe care-i vizează. Opinia mea ar fi, practic, opinia celor ce mă citesc după ce vor identifica punctele mele de vedere. Teoretic, e de-ajuns să fie unul de-acord cu mine şi, voila, am devenit un formator de opinie.
De ce am dreptul să mă consider formator de opinie? 
Pentru că pot!

Să zicem că sunt un fel de "ziarist" care îşi scrie pledoariile pe facebook. Este ceva mă priveşte şi nu mă va interesa vreodată sa mi se ridice vre-o statuie.  Asta nu înseamnă că nu mă pot considera formator de opinie, deşi nu am nici o redacţie.
Formatorii de opinie vs realitate.
Ceea ce vreau sã spun este ceva despre formatorul de opinie prost, fost sau actual cititor de promter care are audienţă, cântăreţii şi cântăreţele noastre şi nu în ultimul rând toate personalitaţile cu meserii dubioase domnişoare şi domni deopotrivă care devin idoli, modele de viaţa şi în consecinţă formatori de opinii. Şi aici vine întrebarea!
Cine sa fie exemplul copiilor nostri?
Si mai grav: ce viitor ne cream?

Pentru a putea vorbi despre datul cu părerea "profitabil", este obligatoriu să te ancorezi in realitate, să urmăreşti actualităţile. Mai mult: trebuie să judeci, să filtrezi orice auzi, indiferent de sursă, oricât de Google ar fi sau de publică personalitatea formatorului de opinie.
Pentru ca azi lumea este mereu pe fuga, asaltata de prea multe informatii, manipularea si ajungerea in prostie, este mai usoara ca oricand: multi uita sa verifice informatiile si iau de bun tot ce li se livreaza.
În concluzie, oricine poate deveni formator de opinie. Problema se pune la cât de responsabila este opinia pe care o induci, cat de treaz esti! În plus, trebuie să fii sigur că cele spuse sau scrise au logică pentru că, mai devreme sau mai tarziu legea echilibrului işi va face sigur treaba.
Esti responsabil de ceea ce spui, ce gandesti! Întâi, să învățam (sau să ne amintim în caz că știam dinainte) că de la mase nu poți avea așteptări mărețe, și în nici un caz altele decât de la liderii și profeții lor. Mă refer aici la toate felurile de lideri, nu doar politici, ci și de opinie. Pentru direcția pe care merge natiunea, liderii sunt, de principiu și ca regulă generală, mai responsabili decât masele. Pe de altă parte, merită să nu uităm că fiecare individ este (chiar dacă n-ar vrea  să fie) primul responsabil pentru el însuși, opiniile şi acţiunile lui.

Informaţiile false, exemplul prost dat, propagande de oameni care pot sminti şi pe alţii, pot sa-i afecteze iremediabil pe unii mai slabi de înger. Intreabă-te de ce se întamplă anumite lucruri şi verifică acolo unde este bine să verifici.
Simpla repetare a unei idei NU o face adevărată sau bună de urmat. Deducţiile si raţionamentele copiate NU reprezinta dovezi.
In concluzie:
Numărul de repetări de apariţii sau timpul scurt scurs între repetari NU mă face sa fiu ca tine sau ca ceea ce-ţi doreşti tu să fii!
Behăiala mă lasă indiferent, oricât de mult este ea multiplicată şi oricât de mare vedeta sau sursa NU mă păcăleşte, doar pentru că este bine mediatizat sau pe google, facebook şi altele.
P.S. - Iarta-ma, am folosit deliberat un mix de cuvinte socant, specific gargarei din presa facuta de oameni cu tot mai putina deontologie. Am vrut sa-ti atrag atentia, prevenindu-te asupra unor tendinte nihiliste, comode si superficiale.

marți, 3 iunie 2014

Mica lecție de iubire

   Nici o energie nu poate susține  lipsa de autenticitate, falsul. Ceea ce poate însemna că: dintr-odată, să nu ne mai pese nici macar de acele lucruri de care consideram ca „ar trebui” să ne pese; în special, de exemplu, de „rolul” nostru în viața altor oameni!

Tranzitia de la dualitate, la unitate este un proces lent şi uneori dureros, adica să devii tu însuti, să fii treaz, să fii conştient că tu construieşti fiecare aspect al vieții tale, al trăirilor tale şi implică şi multă concentrare. 

Să nu-ți mai traieşti viața raportat la aşteptările celorlalți.

Să ne vedem valoarea pe care o avem în loc să evaluăm ceea ce „facem” pentru noi sau pentru alții! 
Să învățăm să iubim şi să  evaluăm ce simțim. Doar fiind iubire şi fiind credincioşi față de cine suntem şi ce ne dorim, ne putem găsi calea şi sensul.

Nu pentru că eu, personal, am nevoie de încurajare, ci pentru că, în plan colectiv, pe măsură ce devenim din ce în ce mai autentici la nivelul „uman”, devenim din ce în ce mai puțin preocupați de cum suntem percepuți sau cum îi afectăm pe ceilalți. 

Capabili să vedem reflectarea adevărului, peste tot în jurul nostru, ne permite, în ultimă instanță şi să ne desprindem şi de limitele condiționării noastre sociale.

Cei care chiar gândesc cu inima, ştiu că adevăratul limbaj al iubirii este tăcut, el nu este măsurat de ceea ce spunem, ci de ce(?) spunem ceea ce spunem şi ne reclamă şi o exprimare de sine sinceră.

Intenția înseamnă mereu totul! 
Având acest nou grad de transparență, devine foarte uşor să vedem unde există iubire autentică: momentul în care ceilalți ne comunică adevarul lor sincer!

Observă şi simte! 

Tot ceea ce va disparea din viața noastră vor fi falsitățile restante pe care le susținem: acele lucruri, oameni şi idei care ne țin legați de un model de creație de viață ce nu ne este de nici un folos.

   Gândeşte cu inima! V.
 



marți, 20 mai 2014

Dr. Amo

Se aşeză întins pe canapea şi îşi spuse: 

"-Ceva trebuie sa se întâmple!" Şi apoi aşteptă să treacă.
Corpul doare. Îi era dificil să respire. Simțea aceste energii, stari ciudate de nelinişte. Acum era cea mai mare presiune dintotdeauna! Acum avea de facut o alegere interesantă: se închidea în el şi astepta să treacă sau continua să se afunde.

"-Energia nu are minte, nu-i pasă, nu are sentimente. Este doar energie şi este acolo pentru a te servi pe tine. Este acolo pentru a face orice alegi tu."

"-Nu vei fi niciodată fericit! Fericirea nu există pentru tine!"

"-Am fost învățat că avem libertatea de a alege. De ce aş alege sa fiu nefericit!? De ce!?"

"-Gata. Am obosit. Acum plec să-mi plimb monstrul, să mă regăsesc din negura care mă înconjoară."

Totul era deja obscur. Nu știa exact ce îşi dorea. De fapt știa, dar tot amâna! Știa unde si ce trebuia să îndrepte, dar momentan era prea amorțit, obosit şi plictisit de propria sa stare. Nu avea un loc al său în care se retrăgea, mereu era altul.





luni, 19 mai 2014

Manipularea emoțională

   Când dorim să obținem ceva de la cineva sau să rezolvăm o situație de conflict, conştient sau nu, apelăm la o întreaga gamă de metode: convingerea (persuasiunea), seducția, tandrețea sau agresivitatea. Puțini dintre noi devin conştienți de faptul că astfel, pe nesimțite, ne transformăm în manipulatori sentimentali.

Ce denotă manipularea prin emoții? 

După mine este clar un indice de slăbiciune, cel care se simte mai slab încearcă să manipuleze. Legea compensației! După alții este un semn de inteligență, o formă de adaptare şi o cale de a restabili armonia şi echilibrul în relația de cuplu sau într-o relație în general fie ea de prietenie, profesională sau relația parinte-copil.

Eu cred că manipularea prin emoții este un lucru  foarte negativ. Da! Mai ales dacă există şi vre-un interes ascuns şi egoist la mijloc.
Da, dacă se urmareşte anihilarea personalității celuilalt. 
Este gresit să încerci să transformi pe cineva în alt fel de persoană, cea care vrei tu sa fie. Este foarte greşit să încerci să îl faci să vadă realitatea numai după coordonatele tale. 
Distrugător mai ales unui cuplu, când intenția de manipulare poate însemna multa iluzionare şi lipsă de cunoaştere reciprocă.

Manipularea nu este bună nici dacă demersul este bine intenționat şi are o finalitate pozitivă. Nici dacă persoana care manipulează oferă dragoste şi încredere.

Manipularea este tot o forma agresivă de convingere, dar ceea ce-i conferă termenului o conotație negativă este faptul că cel mai adesea intențiile urmărite de manipulator sunt de cele mai multe ori ascunse. În plus, cel manipulat nici nu este conştient că este ținta unui atac, el nu cunoaste toate intențiile reale ale celuilalt, i se prezinta doar o perspectivă, când de fapt lucrurile stau diferit şi se urmăreşte cu totul altceva.

Cel mai bun exemplu pe care îl pot da şi care este şi destul de des practicat este şantajul prin intermediul sexului. Este tot o formă de manipulare prin emoții, ştiut fiind că actul sexual presupune şi participare emoțională. In foarte multe cazuri, este o metoda extrem de puternica de convingere.

Folosirea manipulării este cea mai agresivă formă de convingere, fie că este vorba de agresivitatea prin limbaj, care duce la dominarea psihica a celui slab,  fie folosirea de violenta fizica sau verbală.

Cred că sunteți de acord că oricare dintre noi am manipulat la un moment dat sau s-a simțit manipulat. Sunt unele persoane care recurg mai frecvent la aceasta practică, cel mai adesea tipul narcisist care îşi exagerează imaginea de sine, tipul demonstrativ, tipul labil afectiv, depresiv, pesimist sau celor cu tulburari de personalitate. 

Psihologia iubirii notează destul de frecvent astfel de cazuri de manipulare prin emoții, explicabile fie prin dorinta de a prelua controlul unei relatii (la persoanele dominatoare), fie prin nevoia de a fi iubit si a mentine cat mai mult timp o relatie.

Despre a fi asertiv


   Ce inseamna a fi asertiv? 

  Fiecare dintre noi are drepturi. Demnitatea noastra se naste din aceste drepturi. Nimeni nu poate trece peste ele fara voia noastra. In acelasi timp, si altii au exact aceleasi drepturi, pe care nu le putem ignora. Atata timp cat vrem ca altii sa ne respecte drepturile, si noi trebuie sa le respectam pe ale celorlalti. Acesta este principiul de baza al comportamentului asertiv. Asertivitatea naste increderea in sine, pentru ca cedam presiunilor doar atat cat consideram necesar. Putem face acest lucru pentru ca mesajul pe care il transmitem celorlalti este unul foarte clar despre cum dorim sa fim tratati. A fi asertiv inseamna a te comporta civilizat, rezonabil si obiectiv, inseamna a le transmite celor din jur informatii corecte despre ceea ce dorim sau simtim. A fi asertiv nu inseamna nici a fi pasiv, nici a fi agresiv, ci a fi undeva intre cele doua extreme.
   
   Pentru a fi asertiv, trebuie sa-ti cunosti drepturile. 

   Dreptul asertiv numărul 1: am dreptul să fiu singurul judecător al propriilor comportamente, gânduri și emoţii și să fiu responsabil pentru iniţierea și consecinţele lor. Comportamentul celorlalţi mă poate influenţa, dar în ultimă instanţă eu decid cum reacţionez la fiecare situaţie și cum o tratez. Eu sunt singurul care are cu adevărat puterea de a-și schimba gândurile, sentimentele și comportamentul. 

   Dreptul asertiv numărul 2: am dreptul să nu ofer explicaţii sau justificări ale comportamentului meu. Ceilalţi își pot exprima dezaprobarea sau dezacordul, eu am opţiunea să nu ţin cont de părerea lor sau să caut un compromis rezonabil. Ceilalţi pot încerca să îmi manipuleze acţiunile și sentimentele cerând justificări pentru ele sau încercând să mă convingă că nu am dreptate, dar eu rămân singurul judecător al comportamentului meu.

   Dreptul asertiv numărul 3: am dreptul să mă răzgândesc fără să mă simt vinovat. Ceilalţi pot încerca să mă manipuleze, cerându-mi o justificare sau acuzându-mă de iresponsabilitate. Este opţiunea mea dacă ofer o explicaţie și îmi asum consecinţele posibile ale acţiunii mele.

   Dreptul asertiv numărul 4: am dreptul să decid dacă sunt responsabil de rezolvarea problemelor altor persoane. Am dreptul să decid dacă și cât mă implic. Poate că acţiunile mele au cauzat indirect probleme celorlalţi, însă este responsabilitatea lor să și le gestioneze, așa cum și eu sunt responsabil de gestionarea propriilor probleme. Dacă nu îmi recunosc acest drept asertiv, ceilalţi pot să îmi manipuleze gândurile și sentimentele, învinovăţindu-mă pentru problemele lor.

   Dreptul asertiv numărul 5: am dreptul să fac greșeli și să fiu responsabil pentru ele. Sunt om, așadar supus greșelii. Ceilalţi pot încerca să mă manipuleze, să mă convingă că greșelile mele sunt de neiertat și că trebuie să plătesc pentru ele. Dacă las asta să se întâmple, comportamentul meu viitor va fi influenţat de greșelile trecutului și deciziile mele vor fi dictate de opiniile celor din jur.

   Cum poti actiona in virtutea asertivitatii? Trebuie sa fii direct, sa-ti exprimi gandurile, ideile sau nevoile, fara sa simti ca ar trebui sa te scuzi pentru ele. Trebuie sa-ti asumi responsabilitatea propriilor opinii, care nu sunt,
intr-adevar, adevaruri universale, insa sunt opiniile tale. Trebuie sa fii calm si sub control, sa nu-i lasi pe altii sa-ti influenteze raspunsul. De asemenea, politetea si obiectivitatea trebuie sa caracterizeze raspunsul tau; trebuie sa eviti atacurile personale.

   Pentru a avea o pozitie asertiva, exista strategii pe care poate multi dintre noi le-am aplicat fara sa fim constienti de ele. Una dintre aceste strategii este aceea a "discului stricat", folosita pentru a obtine raspunsul dorit la o cerere justificata. Trebuie doar sa stabilesti clar care este obiectivul si sa repeti, in diferite forme si contexte, respectiva cerere pana ajungi la rezultatul dorit. 
   Alta tehnica este aceea de abordare a criticismului. Uneori este dificil sa primesti critici fara sa raspunzi emotional la acestea si fara sa ai tendinta de a avea o replica la fel de critica. Pentru a evita aceste lucruri, trebuie diminuat potentialul critic al discutiei prin punerea accentului pe continutul critic, nu pe comportamentul criticului, prin controlul propriilor emotii negative. Interlocutorul nu trebuie intrerupt, el trebuie lasat sa spuna tot ceea ce are de spus. Trebuie sa ii confirmi partenerului faptul ca il asculti si ca ai inteles ce vrea sa spuna. Critica trebuie acceptata; poti fi de acord cu ea macar partial sau in principiu. Ultimul pas este acela de a te concentra pe rezolvarea problemei impreuna cu interlocutorul, de a gasi solutii practice impreuna cu acesta. O alta strategie este aceea de a invata sa spui "nu". Oricine are dreptul sa spuna "nu". In timp ce spui "nu", trebuie sa ai in minte cat te poate costa un "da" nedorit, ca timp, stres, resurse. Trebuie sa fii calm si sigur pe tine si convins ca este ceea ce-ti doresti.

   Asertivitatea este un comportament care se poate invata prin autocunoastere si prin exercitiu. O data dobandita, aceasta achizitie ne face sa ne simtim mai bine in pielea noastra si sa devenim mult mai eficienti.

   

  Este posibil să fim în orice situaţie asertivi? Teoretic da, practic probabil că nu. Există situaţii când discernământul ne va spune că este mai înţelept să cedăm, deşi avem senzaţia că ne călcăm pe inimă; alteori reacţiile şi sentimentele noastre vor fi mai puternice decât noi şi ne vor împinge spre fapte sau vorbe pe care mai târziu le vom regreta; la fel cum în alte ocazii ne vom lăsa să alunecăm pe panta manipulării din obişnuinţă, slăbiciune sau exasperare. Vestea bună este că, oricare ar fi rezultatul, nu trebuie să ne simţim automat vinovaţi. Cealaltă veste bună este că avem întotdeauna o altă opţiune.

   A fi asertiv este o chestiune de exerciţiu, dar şi de atitudine. O persoană asertivă caută respect şi înţelegerea propriilor opinii, sentimente şi acţiuni, dar le şi oferă în egală măsură celorlalţi. Ea interacţionează în mod matur cu cei pe care îi consideră agresivi, defensivi, acuzatori sau manipulatori.

   Este dispusă să trateze problemele, diferenţele de opinii sau conflictele cu cărţile pe faţă şi într-o manieră care nu lasă loc de interpretare. O caracterizează propoziţiile afirmative, care încep cu „eu” – nu în sensul egocentric, ci în sensul de asumare şi clarificare a propriilor sentimente, nevoi sau decizii. Îşi asumă riscul de a nu fi înţeleasă sau acceptată ca atare şi acţiunile sale nu sunt dictate de teama de respingere sau dezaprobare. Crede în „merit să îmi apăr drepturile, la fel cum şi cei din jur merită să facă la fel”.




joi, 3 aprilie 2014

Parți din mine...

     Observ că lumea e din ce în ce mai disperată după o relație (!!! - nu iubire). Toată lumea e dependentă de afecțiune, de atenție si/sau de compania cuiva.
O relație mult dorită si provocată este obositoare si dăunăoare.
Se transformă într-un obstacol, dacă nu e relația potrivită cu persoana potrivită. Cel puțin asta e părerea mea și mi-o mențin atâta vreme cât am și argumente valabile.
De ce să fiu într-o relație?
Majoritatea (voi ăștia care vă etalați relațiile) habar nu aveți ce este dragostea adevărată. Spun  pentru că eu știu, mă dau înțelept și trecut prin viață!!! Știu ce presupune o relație, și dacă nu găsești un om îndeajuns de deștept, sincer și care să aibă un minim de respect pentru tine, pentru timpul pe care i-l acorzi, atunci îți pierzi vremea.
Am fost și eu ca mulți alții care își stau cu lesa unul altuia la gât, fac schimb de parole, crize de nervi și gelozie, ore pierdute la telefon cu discuții inutile. Acum știu: trecutul "trebuie" lăsat în trecut. Am fost și eu prost să fac asta, așa văzusem la alții, în loc să mă bucur de persoana de lângă mine și să ne facem zilele împreună frumoase, trăiam un coșmar.
Cei mai mulți confundă o simplă relație cu o căsnicie.
Alo!?
De ce trebuie să existe atâtea obligații, sacrificii și compromisuri?!
De ce să ne silim în loc să ne iubim?
Pentru că faci toate lucrurile astea, nu mai ai timp de tine, de viitorul tău. Că doar printre atâtea "cred că mă înșală" sau "cred că mă minte" nu îți va mai sta mintea la cum să îți construiești o carieră, sa fii romantic,  creativ și frumos.
Să ajungi să zici că ai trăit degeaba!?
Sincer!? Prefer de 100 de ori să stau o oră cu o clientă mârlană, prostituată sau prost crescută, care să-mi vorbească ca unui vierme infect decât să stau o oră să-i cer sau să-i dau explicații uneia, care doarme și nu e conștienta de scenariul pe care îl traiește! Prima variantă îmi aduce bani, cealaltă nervi, oboseală și nebunie.
Stați liniștiți. Dacă vrea să vă înșele, o s-o facă, oricât de mult vă agitați voi. Și da, cu cât vă agitați mai tare, cu atât riscurile să o faca sunt și mai mari. Și dacă o va face, nu vă iubește și gata.
Cel mai bine e să vă stabiliți prioritățile, propriile intenții și sa fiți conștienti de propria realitate, cum spuneam in alt articol!
Persoana potrivită vă va sta alături, va fi sprijini, nu va fi un obstacol.
Păstrați-vă standardele ridicate și nu vă mulțumiți cu puțin.
Să fim fericiți, zic!

luni, 24 martie 2014

Falsificat original!

   În ultimul timp mă lovesc foarte des de acest cuvânt: original
   Când te joci de-a creatorul de orice fel de lucruri, te gândești la el dimineața, la prânz și seara, nu poți dormi din cauza lui, iar la un moment dat, paradoxal, nu mai poți creea din cauza lui. Dar ce înseamnă el de fapt?

   Dicționarul explicativ al limbii române vine și ne spune ca ar fi noutate, excentricitate, extravaganța. ORIGINALITÁTE s.f. 1. Însușirea de a fi original; fel particular de a fi. 2. Atitudine originală; bizarerie, ciudățenie, extravaganță. 
   Unii oameni puțin mai intelepți ne spun că:  “Originalitatea constă în a încerca sa fii ca toți ceilalți și să dai greș”!

   Eu aș spune mai degrabă că originalitatea este ceva ce pleacă din suflet, ceva ce chiar dacă nu e nou, este o parte din noi, ne definește. Originalitatea este o bucata din noi, pe care am smuls-o si am aruncat-o lumii, am impărtășit-o fără teama de respingere, fără a ne uita înapoi.
   În altă ordine de idei să fii original e chiar riscant și periculos dacă vrei să ai un succes într-o direcție. Pare mai simplu si mai sigur sa creezi lucruri mediocre si banale pe care celalți le pot digera cu mai multă usurință fără să fie ofensați.
   Și totuși, acest original nu este un cuvânt atât de infiorător până la urmă. Trebuie sa ne dăm seama ca nu putem creea ceva în totalitate nou, că totul a fost inventat la un moment dat, chiar dacă noi n-am descoperit acest lucru. Și că în fond, ar fi chiar inutil sa inventam lucruri fara sens doar din dorința extremă de a fi originali.
   Până la urmă, original este orice poartă amprenta noastră personală, curajul de a fi ceea ce vrei sa fii.
   Efortul creator al omului este cel care conferă valoare lucrurilor.

miercuri, 5 martie 2014

Cearta dintre frumos si urât

   M-am trezit de dimineata si cand am iesit pe strada am zis: "Dumnezeule ce zi frumoasa!"

   Acesta este un mesaj către voi, cititorii. Citiţi cu atenţie si băgaţi la cap. Va este rău? Aveţi senzaţia ca toate cele rele vi se întampla numai vouă si în cele mai nepotrivite momente? Aveţi senzaţia ca problema voastră este cea mai grava dintre toate si ca durerea voastră este cea mai "dureroasă"? Atunci nu faceţi decat sa va agravaţi starea de rau… fără nici un motiv serios. 
   
   N-o sa bat campii si n-o sa invoc clişee si stereotipuri de genul “copiii din Somalia nu au ce manca” însă pentru toţi triştii si pentru toţi deprimaţii din jurul meu, am un mesaj si sper sa-l percepeţi ca atare. 

   În ultimul timp aud din ce în ce mai des în jurul meu persoane care sunt deprimate din diverse motive care nu sunt în nici un fel în aria lor de influenţa ca de exemplu: “Ce mă enervează vremea de afara!” sau “Ce mă enervează traficul si aglomeraţia!". Ce-i drept, în zilele noastre sunt multe lucruri care ne afectează, cum ar fi traficul, însă cum spuneam mai sus, nu avem ce schimba; iar dacă ceva nu-ti convine, depinde DOAR de tine sa schimbi acel lucru. De exemplu: te enervează traficul din Bucuresti atat de tare incat tu în mintea ta consideri ca trebuie sa-ti trăieşti viaţa deprimat din cauza asta,  muta-te intr-un sat de munte si-ai sa vezi ca calm si mulţumit vei fi! Eşti deprimat si nervos ca e martie si ploua sau ninge? Am o veste proastă, trăieşti în România, tara cu clima temperat continentală, adică asa e în fiecare an! Iarna e iarna!

   Sa va spun unul dintre proverbele care îmi plac foarte, foarte mult si-l spun ori de cate ori vad un astfel de exemplar deprimat din te miri ce motive, cu riscul ca devin penibil si mă repet, proverbul spune asa: “Dacă problema poate fi rezolvată, nu trebuie să-ţi faci griji. Dacă problema nu poate fi rezolvată, nu are sens să-ţi faci griji. Cu alte cuvinte, încetează sa te mai vaiti si sa-ti induci singur senzaţia de insatisfactie dacă problema cu care te confrunti nu este în aria ta de influenţa. 

   Un exemplu foarte bun de depresie indusa il reprezinta textele celor care prezinta vremea. Intotdeauna, cand se anunţa o perioada cu ploi si innorari, inevitabil se spune: “vremea va fi URATA!”. Si varianta cealalta, cand se preconizeaza vreme insorita si temperaturi ridicate “vremea va fi FRUMOASA”. Cu alte cuvinte alţii aleg pentru noi cand afara e FRUMOS sau URAT. 
Exista cineva care hotaraste cand afara este URAT sau FRUMOS? Da. Doar tu!

   Asa, si cum ziceam, am trăit pe propria piele si chiar m-am amuzat de faptul ca la meteo un prompterist anunţa cu tristeţe în glas ca:  “-Vremea va fi URATA si va ploua pe arii extinse in majoritatea regiunilor ţării!” la care eu, foarte natural si senin: “-Eheee, ce bine ar fi sa ploua si la noi… ce nevoie ar avea pămantul de o ploaie zdravănă !!!”. La care un prieten imi raspunde: “-Stai frate, n-auzi ce zic astia, c-o sa fie URAT afara… de ce te bucuri? Si-apoi, tocmai in perioada de Pasti sa ploua?”. 
   Eu mă bucur… si pe buna dreptate… ca toţi oamenii din zona mea (Valea Prahovei) se bucura de cateva picături de ploaie si de o “vreme urata” cum zice prompteristul. Atat de simplu este sa te lasi influentat de ce auzi în jurul tau de aceea va spun, ganditi si cu propriile "capatani", ca nu vi le-a dat Universul doar asa, doar ca sa nu va ploua direct in gat!!! Nu va mai lasati influentati negativ de lucruri pe care nu le puteti schimba. Sunt sigur ca cei din Africa s-ar bucura de cateva picaturi de ploaie si cativa nori, chiar dacă la noi alţii au hotarat deja ca asta inseamna “vreme URATA”! Vrei nu vrei, ti se induce ideea cum c-ar trebui sa fii deprimat. Incearca sa privesti lucrurile cum le priveai cand erai copil si umblai descult sau dezbracat prin ploaie. Ce poate fi mai frumos? De ce ai avea motive sa urasti ploaia?

  Sunt din aceia de citesc carti despre autosugestie si forta gandirii pozitive… adica am citit si stiu despre ce e vorba, insa nu mi se pare ceva revolutionar, nu eu am inventat secretul vietii frumoase, doar l-am descoperit! Cu siguranta viaţa asta este mult prea scurta pentru a fi traita in depresie si tristete. Fiecare dintre noi avem perceptia proprie despre viata, despre tot ce este in jurul nostru. Fiecare dintre noi avem propriul dispozitiv prin care privim lumea. Ne schimbam “lentilele” în functie de experientele pe care le traim,  in functie de succese, dezamagiri si esecuri. Pune-ti lentile roz si nu te lasa coplesit de lucrurile care nu-ti plac. Incearca sa vezi si lucrurile frumoase… pentru ca ele exista!

Nu este valabil că oricine trăieşte în convingeri stricte şi îşi dedică întreaga ființă şi existență în a obține ceea ce consideră el a fi un lucru bun reuşeşte să ajungă la un final fericit.


marți, 11 februarie 2014

Puterea sa fii si sa faci!


 
   Cuvantul “NU POT” nu exista, sunt de fapt doua cuvinte. L-am scos din realitatea mea si l-am înlocuit cu alte trei cuvinte: ORICE ESTE POSIBIL! Recomand sa faci la fel. De asemenea toate expresiile care încep cu ‘nu ar trebui’, ar trebui sa fie folosite din ce în ce mai puţin sau chiar deloc dacă vrem sa ne schimbăm viaţa.


   Intelegi care e schema!?

   Cuvintele pe care le vorbim si gandurile pe care le gandim dau forma realităţii noastre. Ceea ce este acum în viaţa noastră reflecta ceea ce este acum în interiorul nostru. Pentru ca acesta este marele secret al vieţii:

   Suntem Ceea Ce Gandim.


   Destinul nu este determinat de şansă; este determinat de alegeri. Nu este ceva ce trebuie sa aştepţi; este ceva ce trebuie sa implinesti”. – William Jennings Bryan

   De Ce Acest Articol?

   Pentru ca am descoperit ca Succesul în viaţa nu este întamplator. Exista o adevărată ştiinţa a succesului. Succesul îţi este garantat dacă respecţi si cunoşti legile si principiile după care functioneaza Universul.

 Pentru cei care au citit ‘Secretul’ de Rhonda Byrne nu mai este nici un secret cum acţioneaza Legea Atracţiei în viaţa noastră. Asa am început si eu; acum foarte mult timp; si anume cu aceasta carte – dar a fost doar primul pas spre cunoştinţe care mi-au deschis ochii si mintea spre adevărul despre REALITATE. Sa mai spun ca "Legea atracţiei" a functionat!?

   Dacă totul ti se pare greu, ai probleme cu banii sau urăşti locul unde lucrezi; dacă ai probleme de sănătate sau necazuri în familie, poate ai ajuns sa crezi ca viaţa este grea si trebuie sa lupti din greu ca sa supravietuiesti.


   Realitatea este ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie, nu neapărat lucrul cel mai bun şi nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorinţei colective. Pentru a supravietuii ne agatam de tot ce stim si intelegem. Si o numim realitate.

   Realitatea nu este altceva decât o interpretare personală.



   Dar aceasta este numai ‘realitatea TA’ nu înseamnă ca acesta este ADEVĂRUL. Toate cate ti se întampla si cate ti s-au întamplat au avut ca si cauza modul tău de a gandi si simţi.

   În mare parte acestea se datorează programării la care aproape toţi am fost supuşi de mici copii prin inocularea în subconştient a frazelor de tipul: trebuie sa munceşti din greu sa ajungi cineva, banii nu cresc în copaci, oamenii bogaţi nu vor ajunge în rai, dacă nu doare, nu lucrează, trebuie sa ai bani ca sa faci bani, nu mai visa la cai verzi pe pereţi, si multe altele…

   Acest articol are ca scop sa te ajute sa ai succes. Viseaza!
  ‘Cand eşti pregătit pentru un lucru acesta îşi va face apariţia în viaţa ta’ spune un vechi proverb. Unii vor găsi aici motivatie, alţii inspiraţie, alţii (sper) vor face schimbări majore în vieţile lor.

   Dacă ai mintea deschisă, îţi doreşti un viitor mai bun si eşti dispus/a sa depui un pic de efort în acest sens, acest articol te va ajuta. Sper ca vizita pe acest blog sa te umple întotdeauna de speranta, entuziasm, energie pozitivă, inspiraţie si sa-ti deschizi aripile, alegand sa trăieşti într-o realitate în care tu ai PUTEREA sa fii, sa ai si sa faci tot ceea ce îţi doreşti.

Noi suntem pe acest Pămînt co-creatori ai vieţii noastre împreună cu Dumnezeu-Universul.

Afland acest lucru, tu ce viaţa alegi sa îţi creezi?

miercuri, 5 februarie 2014

Pe cine nu laşi sa moara, nu te lasă sa trăieşti

   "Pe cine nu laşi sa moara, nu te lasă sa trăieşti." Adevărat sau nu?
De fapt expresia ar avea un alt sens, cel puţin din punctul meu de vedere: "Dacă te-ai certat rău cu cineva si nu-l termini definitiv atunci cand ai ocazia, el se va reface si te va termina el pe tine!".

    Greşită aceasta afirmaţie sau depinde în ce lume(anturaj) trăieşti!?

   De asta evit eu sa mă cert cu lumea, înţelegeţi? Fiindcă risc sa creez nişte răzbunări care pot dura toata viaţa. Fiindcă cel pe care l-ai ascultat, l-ai salvat sau l-ai ajutat la greu dacă nu are pic de caracter, te va invidia si va începe sa te urască, egoismul creşte mereu si din păcate otraveste.
Uneori chiar propria bunătate îţi sapă groapa si alturismul te împinge în ea.
 
   Azi m-am trezit în conflict. Acuzat, condamnat si exilat. Fără drept la replică, fără explicaţii! Asta m-a răvăşit. Si mai rău este ca îmi pasa!
   Luminează această stea pe care ne naştem şi murim, iar noi nu găsim ceva mai bun de făcut decît să ne controlăm, plictisiţi sau grăbiţi, sa ne acuzăm, sa ne temem unii de alţii.
Şi fără să fiu nici mărinimos, nici sfant, visez să le pot spune într-o zi foştilor mei prieteni: "Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni. Aşa că nu v-am iertat, dar am nevoie de voi. Acest sentiment contrazice, poate, tot ce mi s-a întamplat, dar el străluceşte deasupra voinţei mele ca un adevăr care nu mai depinde nici de mine, nici de voi…"
 
   Da, domnilor, visez asta. Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate. Înţelegeţi acum toată încăpăţanarea cu care mă agăţ de orice îmi aminteşte de dumneavoastră?
Acum vă pot spune, în sfîrşit, adevăratul scop al confesiunii mele: dacă mă veţi vedea vreodată la un colţ de stradă cu un “carton” în mînă, să ştiţi ce s-a întîmplat; nu eu am vrut, domnilor; eu am visat să rămîn om şi m-am luptat cît am putut. 
 
   Nu-i aşa că sînt încă om dacă mi-e încă frică!?

  Singura mea şansă de a vorbi e acum. După aceea s-ar putea ca pustiul să-mi pecetluiască pentru totdeauna gura şi nimeni n-ar mai şti cum am trăit cu frica!
   Ah, mă scutur de silă numai la gîndul ăsta! 
Dacă voi avea nenorocul să se întample aşa, să nu mă dispreţuiţi prea mult. Compătimiţi-mă doar. 
Înseamnă că pustiul a fost mai tare decît mine şi că n-am avut putere să rămîn om; că am plătit întreg preţul rătăcirilor mele.
 
   Nu aştept, prin urmare, de la dumneavoastră un verdict. Îmi cunosc singur şi vinovăţiile şi dreptatea. Am vrut numai să vă previn, să nu mă judecaţi greşit dacă va trebui să-mi aruncaţi şi mie o monedă. Am vrut să ştiţi cum s-au întîmplat toate. Poate că atunci o să simţiţi pentru mine acea milă tragică de care v-am vorbit.
Într-o zi toţi vom pleca, domnilor!
   Mi-am terminat spovedania.

p.s. - “Doamne, apără-mă de mine însumi!”

vineri, 31 ianuarie 2014

Când te minți pe tine însuți

Îți minți mama, îți minți tatăl, îți minți fratele şi pe cel care se presupune ca îți este jumatatea pereche, îți minți cel mai bun prieten şi te minți şi pe tine însuți probabil!
A minți este a doua natură a ta!
Totul este fals, o mare mascaradă, nu mai ştii nici tu care este adevarul.

Poate vrei să te schimbi, să nu mai aibe nimeni ocazia să vorbească aşa despre tine.

Pentru cât te cunoşti tu însuți, ştii că spun adevarul, tocmai asta te roade, nu-ți dă pace!
Care este soluția când îți pierzi încrederea!?
Ne mințim!?

Am învățat să văd prin oameni până dincolo de aparență, şi ce văd mă doare!
Ca să cunosc, am văzut suficiente: manipulare, control, capricii şi minciuni cât cuprinde.
De multe ori tu nici nu îți mai dai seama de ceea ce esti, altcineva te vede din exterior şi alta este viziunea!

Meditez şi aleg la ce mă asteaptă în viitor! Probabil exact acele lucruri pe care mi le doresc. Tocmai asta e problema: când vine momentul să analizezi ce ai şi să decizi cu ce rămai!

Ma rog, aşa este viața unora, eu am decis să nu trăiesc aşa!

Tu ce alegi!?

luni, 20 ianuarie 2014

Ecoul vietii...



Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă:
“Te urăsc !” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns:

“Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!”. Era ecoul.

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte.
Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubeeesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns:
“Te iubeeesc, te iubeesc, te iubesc ! ...” - Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă.

Adevăr şi libertate

   Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce?
   După ce ne-am raportat mereu la «exterior», suntem obişnuiţi să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de exterior. Este un fals. Căci acest exterior nu este decât ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât auto-limitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.
   
    Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice! 
   Suntm prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate.  Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic în afara dimensiunii liniare a realităţii, oferită de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii vieţii  si al libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă care este una a prizonieratului interior. Suntem si vom fi de fapt sclavii inconştienţi ai sistemului cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

   Întodeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor fără victimă. Noi suntem aceia care am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firmituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

   Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărat libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este în ultimă instanţă o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al friciilor, al credinţelor noastre. Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci da, putem fi închişi, ucişi etc, căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele. Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

   Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a Creaţiei. Energie si Materie. Trup si suflet.  
   Noi adică. 
  Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie, poartă numele de Umanitate. Noi suntem Aceia. Noi suntem Creatorii binelui si al raului!

Formele transformarii interioare – Adevar, Iubire, Libertate

   Realitatea noastră este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-o asumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea interioară este lărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei. Este punctul în care Adevărul, Iubirea şi Libertatea devin complete.

    Jocul cosmic al identităţii

  Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre Creaţii devenea astfel perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a coborâ în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.

    A-ţi trăi propria creaţie

   De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi « cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţie pentru ca expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o chestiune de expansiune a acestei Creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia.

    Treptele identificării

   Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei Creaţii, în materie, în corp fizic, ne-am identificat în prima fază cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.

   Rolurile. Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut şi altele nu, şi astfel astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, partea inefabilă şi cea care coboară în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor : bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de intrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit « întuneric, rău » etc, le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci Creaţia infinită şi multidimensională, nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest « ceva » a fost şi el împărţit în două. Partea luminoasă, eterică a fost numită dumnezeu, suflet, sine superior sau i s-au dat identităţi divine : zeii tuturor mitologilor. Partea întunecată, densă, a fost numit diavol sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi Creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale.

   Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare, aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-au făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem, şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam acum era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.

   Mintea. Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă. Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate. De-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna « iubire ». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care Creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.

    Aspectele Adevărului

  Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele Adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşte un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială.

Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.

Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal aşa cum îl experimentează umanitatea atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii.

   «Cunoaşte-te pe tine însuţi!», spunea o iscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul Cuvântului solar. În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea « cine sunt eu ? » Care este pragul ultim al descoperirii de sine ? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este Jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi Creaţia. Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe : continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să facem acest lucru, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.

   Poarta sacră

   De câte ori nu am auzit sintagma « dumnezeu este iubire » ? Sau « noi suntem iubire ». Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, « dacă dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel ? » De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele nostru umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el, umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul Iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit. Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită poate pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale orientului mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende dincolo, în spaţiile vaste ale Fiinţei. Ei descopereau de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă odată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile Fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.

   Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, laadevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.

   Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi Iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.

   Aspectele Iubirii

  Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că cuntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire. Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga Creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează în adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire. Călătoria inimii a început.

   Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine. Ne urâm trupul de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul aceste identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea desigur un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea. Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.

  La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea « cine sunt eu », umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi « ceea ce este al nostru », ca şi cum am fi noi înşine. Este de fapt o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind « ale noastre ». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.

   Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi. Paradisul pierdut. Devenim căutătorii iubirii, într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm ceea ce ni se pare că lipseşte, înafară.

   Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluri asemăntoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă.

   Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ceea nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspământă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare

   Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. A crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Ea este aceea cu ajutorul căreia am operat în interiorul dualităţii. Eu- celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al « lumii de dincolo » ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai strănă ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.

   Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă, corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gâdire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune, ceea ce credem despre noi îşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştrii –străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce a purtat bătălii intestine în toată istoria sa. Mintea care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa aceste avalanşe a raţionamentului rece.

   Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.

   În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea « cu inima », descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi mai multe decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna, stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim deasemeni adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată. Descoperim că « iubita mea », « copilul meu », « tatăl meu » sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic, şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării.

Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate.

   Aspectele libertăţii

   Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. « Adevărul vă va face liberi ». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei, conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.

   Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior nu este decât ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât auto-limitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.

   Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.

   Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a vut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge ?

   Libertatea faţă de aspecte

   Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu : cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi desigur încercasem să o salvez pe perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă. Eram eu liber ? Erau ele libere ? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam. Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.

   Eliberarea de emoţii

   Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare. Cum aduce starea e prezenţă şi de conştienţă faţă de sine, eliberarea de sub imperiul emoţiei ? Atunci când suntm prezenţi în noi înşine, conştienţi de pariţia oricărei emoţii, oricărui gând, atunci abia putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea sau doar o vom observa până la dizolvare. Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare. Eliberarea de emoţie. În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor cpacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.

   Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creeat realitatea interioară şi prin reflexie pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc, nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile » lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.

   Eliberarea de identificarea cu mintea

   Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.

Descoperim repede deasemeni legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem astfel primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire. La fel ca şi modelele de comportament care au asociate anumite roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la ralitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc etc Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind « ale noastre » şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele.

   Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntm prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită. Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii, oferită de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a ralităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă care este una a prozonieratului interior. Suntem de fapt sclavii inconştienţi ai sistemului cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

Adevăr şi libertate

Întodeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină », căci nu există opresor fără victimă. Noi suntem aceia care am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firmituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărat libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este în ultimă instanţă o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al friciilor, al credinţelor noastre. Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci da, putem fi închişi, ucişi etc, căci realitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele. Dacă credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

Un fel de Epilog

Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a Creaţiei. Noi adică. Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale Creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense. Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci la aceste niveluri orice experienţă personală schimbă experienţa întregii Creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie, poartă numele de Umanitate. Noi suntem Aceia.

horia ţurcanu




P.S. Dacă aţi parcurs acest text până la capăt, atunci ceva rezonează în voi. Nu facem aici decât să vă reamintim ceea ce ştiaţi déjà, în adâncul vostru. Mai e un pas. Daţi print acestui articol şi citiţi-l atunci când aveţi timp suficient. Veţi descoperi multe lucruri care v-au scăpat la prima lectură.