Cugetări despre viaţă.

De dimineaţă m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă. Ce vreau să zic e că e lucru mare având în vedere că în majoritatea dimineţilor în mintea mea încolţea de fiecare dată acel gând sumbru pe care sunt sigur că toţi l-aţi încercat la un moment dat: "De ce să mă mai trezesc?"  Oricum ziua de azi va decurge la fel ca şi cea precedentă şi ca şi cea de dinaintea ei. De ce nu mă pot trezi doar atunci când se întâmplă ceva palpitant, ceva care să mă smulgă din rutină şi să mă arunce în necunoscut? Vedeţi voi, dacă am putea alege în ce momente să ne trezim am pierde atât de multe lucruri frumoase. Căci nu doar palpitantul şi aventura fac viaţa noastră mai frumoasă. Vă povesteam de multe ori ce încantare mă cuprinde, aşa pe nebănuite, când văd un copac înflorit, o mamă care-şi plimbă copilul, doi bătrânei ţinându-se de mână. Deunăzi am inceput sa rad singur atunci când, din autobuz, am zărit pe stradă doi moşnegi sprijinindu-se unul de celălalt. Mă gândeam că ei suntem noi de astăzi şi că, dacă lucrurile îşi urmează cursul firesc, ar fi atât de drăguţ să avem şi noi, când vom fi ei, un umăr pe care să ne sprijinim şi cu care să împărţim momente şi să ne repovestim viaţa. Prieteni la bătrâneţe nu-ţi mai faci, aşa că păstraţi-i alături pe cei cu care aţi împărţit momente căci la final ei vor fi cei cu care veţi încerca să vă resuscitaţi memoria şi  să vă amintiţi de vremurile de acum.

Mulţi au scris cărţi cu reţete despre fericire şi încă şi mai mulţi care au încercat să le aplice dar puţini dintre ei au reuşit cu adevărat. Căci o reţetă universală încă nu s-a inventat sau poate încă nu s-a născut mintea aia strălucită capabilă s-o facă. Până atunci nu ne rămâne decât să căutăm în noi dorinţe, motivaţii şi semnificaţii. Pentru că farmecul vieţii nu stă în cărţi şi reţete de fericire absolută ci în modul în care fiecare dintre noi reuşeşte s-o afle. Că fericirea e relativă sau că ea nu există cu adevărat, nu putem spune cu exactitate, însă putem bănui că ea e acolo atunci când ne saltă inima din piept, când ne bucurăm de bucuria altora, când ne trezim de dimineaţa cu poftă de viaţă ştiind că totusi azi e atât de departe de a fi o zi specială.
E vădit lucru că oamenii se încăpăţânează să se compare cu alţii, să îşi dorească să fie altcieneva, să se accepte cu greu aşa cum sunt şi e mare lucru atunci când înveţi să nu te mai priveşti prin ochii celor din jur şi să înveţi să te priveşti pe tine în toate oglinzile pe care le întâlneşti. Imaginea de acolo o iei cu tine tot timpul şi dacă nu o placi nu aştepta ca alţii s-o facă în locul tău. Oamenii din jurul nostru sunt  cele mai mari expresii ale adevărului pe carele putem afla despre noi. Cu toţii avem un ritm propriu care ne conduce şi mai presus de toate cu toţii avem în noi puterea  de a merge până la capătul drumului. Să nu fiţi însă trişti când drumul vostru nu coincinde cu a celor apropiaţi. Sunt în viaţă momente când fiecare merge pe poteca lui, dar să nu uităm că niciun drum nu e ocolit de alte cărări şi până şi cele mai îndepărtate poteci ajung să se interescteze.
Am învăţat că valorile şi idealurile sunt diferite, şi doar pentru că cineva nu ni le împărtăşeşte nu înseamnă că e mai prejos decât noi. Am învăţat că doar respectând vei fi la rândul tău respectat şi că doar învăţând din greşelile proprii poţi fi un bun sfetnic pentru cei din jur. Căci până nu dai piept cu durerea nu poţi afla ce-i alinarea.
Ne pregătim cu toţii pentru călătorii peste mări şi oceane, căutăm în permanenţă sentimentul acela puternic care durează o veşnicie şi pe care sperăm să-l menţinem viu toată viaţa, însă ne e greu să căutăm în cel mai accesibil loc: în noi înşine. Oriunde am merge, singura variabilă asupra căreia avem controlul suntem chiar noi. Oamenii vin şi se duc, locurile şi situaţiile se schimbă cu viteză luminii , singură investiţie reală rămânem în final in noi. Indiferent de cât ne-am dori să rămânem agăţaţi de acel ideal în care emoţiile durează o veşnicie, şi să rămânem fermi convinşi că sufletul nostru pereche va rămâne alături de noi până la sfârşitul călătoriei, că povestea noastră va fi mereu acel basm cu final fericit, atunci când furtuna apare, când intervine  lupta de supravieţuire, instinctual primar de autoprotejare primează fără doar şi poate. Dar nu vă îngrijoraţi, e firesc să fie aşa. Iubirea faţă de propria persoană reprezintă intodeauna cel mai mare catalizator. Aşa a fost dintotdeauna şi n-o să reinventăm noi astăzi roata. 
Începusem articolul de azi atât de pozitiv şi am sfârşit-o ca de obicei într-o notă nostalgică. Asa sunt eu!
Aşadar, să ne bucurăm  de ziua de azi, e singura certitudine pe care o avem la îndemână.
Călătoria începe acum.