Azi vă iubesc pe toţi. Aleg o cale atât de greu de înţeles şi acceptat de către oameni! Dar sunt convins că este singura care mă va duce spre fericire.
Şi da, dragă suflet, aş vrea să ştii că am suferit mult! În plină noapte mă trezeam din somn în singurătatea camerei, priveam întunericul şi şopteam încet să mă aud doar eu: „Eu vreau să-i iubesc pe toţi!".
Ştiam că are să mă audă întreg Universul.
Şoptesc şi o transform în mantră.
La început mi-a fost mai greu. Iubirea însă a fost mereu cu mine. Nu mă părăsise nici o clipă. Eram doar confuz. Am văzut în mine că sunt ticălos, rău, afurisit şi nemernic. M-am cutremurat de păcatele mele şi de neputinţa mea.
Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un ignorant! Deci mai întîi trebuia să devin eu un om curat, un om nou.
Şi am început să mă lupt cu răul din mine.
„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!"
„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!"
„Eu vreau să-i iubesc pe toţi!"
Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea!
Şi golul din inima mea, pe care aşteptam să-l umplu cu iubirea celorlalti, l-am umplut cu iubirea mea.
Şi abia atunci am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic. Pentru că locul în care orice boală se ascunde este, până la urmă, sufletul nostru și dinspre el trebuie căutată și încercată vindecarea noastră.
Sufletele frumoase, iubesc mult…