Am vrut sa arunc cu pietre, apoi m-am asezat si am plans

Stau și meditez la cel care am fost și sunt în ultimul timp. Mă privesc în oglindă și îmi conștientizez gândurile: am uitat că în fața mea stă și mă privește un copil în corp de adult, un trăitor de emoții, care înfruntă viaţa aşa cum ştie el și cum poate mai bine. E adevărat, nu cu cine ştie ce succes uneori. Mi-ar merge mai bine dacă m-aș simți sprijinit, înţeles şi acceptat cu tot bagajul meu de trăiri și de frici. Mă privesc în recele de cristal și constat cu stupoare un copil cu o cunoaştere foarte redusă a lumii în care trăieşte. Atunci când nu-mi modelez comportamentul după adulţii din jurul meu acţionez la întâmplare, prin încercare şi eroare. La modul cel mai propriu, uneori îmi dau seama că nu ştiu ce fac. Îmi dau seama că nu m-am născut cunoscător, ci ignorant. Merit pedepsit pentru asta? Nu. Ştiu ce înseamnă să trăiesc hrănind ostilitatea din interiorul meu. Ştiu ce înseamnă să conţin ura. Știu ce înseamnă să fiu mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat undeva în trecutul meu. Este ca şi cum aș avea în casă un sac mare plin de gunoaie de care refuz să mă despart, chiar dacă gunoierii trec în fiecare zi pe strada mea. Ma deranjează mirosul, stricăciunea și mizeria lui dar totuși nu mă pot sa debarasa de el. Uneori mă văd ca pe un copil confuz, rătăcit si înfricoşat. Știu asta. Am fost eu cel care a vrut sa arunce cu pietre? Da. Separat de toată această analiză, între dorința de a nu ierta care indică dorinţa de a judeca, mă întreb: cine îmi dă dreptul să judec? Cine îmi dă dreptul să arunc piatra? Și de ce trebuie să aruncăm cu pietre!? Când judec înseamnă că eu ştiu mai bine. Nu cunosc și nici nu mă preocup de trăirea sau experiența celuilalt, din interiorul său; sau mă rog, pot doar să o interpretez, și asta clar, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii mele. A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care eu îl consider dezirabil sau optim. Însă de unde ştiu că felul în care vad eu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai potrivit pentru mine. Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îmi dă dreptul să hotărăsc cum trebuie să fie celălalt? Acum știu de ce nu l-am lăsat uneori pe cel de lângă mine să fie aşa cum este. Pentru că aşa cum este, nu se suprapunea cu ce-mi doream eu să fie, iar asta mă durea și ma enerva în acelasi timp. Iluzia că viaţa celuilalt de lângă noi ne aparţine persista și nu putem sau nu vrem să renunțăm așa pur și simplu! Mi-am dat seama ca tot ce pot face este să încerc să-mi suport durerea şi să-i comunic celui de lângă mine cum mi-ar plăcea să fie. Știu ca nu am nici un drept să judec sau să încerc sa schimb lucrurile în sensul “bun” adică acela convenabil din punctul meu de vedere. Viața fiecăruia îi aparține, îmi spun apoi. Nu am nici un drept să intervin să schimb ceva. Mi-am zis: dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe, doar dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru schimbare sau fii onest și eliberează-l. În orice caz de multe ori s-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie cel de lângă tine, ci să fii chiar tu. Dacă nu eşti suficient de treaz, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta inconștient asupra celuilalt. În spatele intenției de ai judeca pe ceilalți ar putea sta propriile mele fapte din trecut, pentru care nu m-am iertat, deși nu sunt conştient de această culpabilitate pe care o târăsc după mine, apelez la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăția proiectată şi judecată formează un tot. Dacă cineva în jurul meu a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru mine de a mă descotorosi de ostilitatea pe care o conţineam, de energia negativă, care nu ştiam ce să fac cu ea. Dacă se acumulase, “destinatarul”, adică cel spre care îmi îndrept furia, nu va înţelege nimic din reacţia mea. Şi este normal. Deoarece reacţia mea exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Sunt doar trăirile mele, "nebunia" mea! Tot timpul mi se spune că am greşit undeva şi că trebuie(atenție!), trebuie să mă simt vinovat. Mereu mi se spune trebuie să mă autocorectez şi atunci hotărăsc să mă autopedepsesc. Dar cum nu mă pot pedepsi pe mine însumi, proiectez vina asupra altcuiva şi îl pedepsesc pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizez că îl condamn pe nedrept şi mă simt culpabil. Şi de aici totul se reia. Căutând pe Google, ultimul Mesia, aflu că psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător ci devine mai "pedepsitor", pentru că asta e singura lecție care i se predă și i se tot repetă! Orice copil învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege despre ce vorbesc. Și totuși: Cine este cel care a vrut să arunce cu piatra!?