Paralizat de disonanţe

Deseori mă amuz de propriile mele emoții și reacții psihce. După o depresie sunt uimit când îmi aduc aminte că am gândit și m-am jucat inclusiv cu ideea de moarte. Îmi amintesc de zile în care în sufletul meu era linişte, o linişte ce nu era spartă de strigăte de război sau de invazii de gânduri distructive, ci doar de hohote de râs. Deseori rămân șocat atunci când conștientizez și îmi aduc aminte de furia și comportamentul meu dintr-un episod de criză sau momente de turbulență produse din dorința de schimbare. Uneori mă schimb fără sa îmi dau seama, o fac sub influența unor factori externi, mă trezesc că mi-am modificat atitudinea și acționez în mod contrar credințelor mele vechi. Lipsa consensului dintre două gânduri proprii îmi dă uneori dureri de cap. După ce am fost disperat, după ce m-am torturat, am simțit nevoia să meditez și să contabilizez. După un timp, mi-a fost clar: este teribil de dureros sa constați că o mare iubire a fost, de fapt, o mare înșelătorie, creată, inconștient, chiar de tine. Dar și mai dureros este sa trăiești în ea în continuare, fără să-ți dai seama. Nevoia dramatică de reducere a disonanţei poate duce la revoltă împotriva propriilor sentimente. Una să simți și alta să spui și să faci este cea mai dureroasă trăire atunci când iubești. Multe și incredibile lucruri fac oamenii pentru a evita disonanța, acea frică de trăiri violente și chiar durerose, acele oscilații nebune când te contrazici pe tine însuți. Rațiunea încearcă să elimine conflictul pentru că îl detectează ca dat inexorabil. Ne pierdem prea mult timp suferind, plângând pentru nimicuri sau grozăvii, rătăcind gânduri și uitând de noi. Suntem prea des confiscați și judecați de părerea altora despre noi. Un mic reglaj al sufletului, o mică autoeducare nu poate fi decât benefică. "Astăzi nu îmi pasă!" Iar acestei miraculoase stări îi pot adăuga grija de a nu răni gratuit pe nimeni și nici pe mine însumi; de a nu insulta, de a nu face rău, și mai ales, de a nu aștepta confirmări...